E toamna lui 2015. Cu doi ani în urmă, la 1 octombrie, Parlamentul a aprobat Legea Minelor pentru a-i permite unei companii miniere cu capital străin să extragă în voie zăcăminte subterane din Letca Nouă, un sat din județul Giurgiu, aflat la 40 de kilometri de București. Autoritățile vor începe azi evacuările a 40 de familii care își ocupă abuziv gospodăriile. Până la aprobarea Legii Minelor, compania a încercat să negocieze direct cu proprietarii imobilelor sub care se află importante zăcăminte neexploatate. Le-a oferit case, educație pentru copiii lor și locuri de muncă. Sătenii au refuzat, țintind oferte tot mai generoase. Acum a sosit vremea represaliilor. Camelia Popistașu e prima pe listă. În 2010, compania minieră i-a oferit 50.000 de euro pentru casa ei, cele două vaci și un teren de 400 mp, evaluate la sub 10.000 de euro. A refuzat, urmată de restul sătenilor, pe care i-a asmuțit.
de Ionuț Dulămiță
„Să aveți grijă cu țigările, că aici e fân mult”. Ratonu’ ne face debrief-ul la prima oprire, în fața fostului CAP din Letca Nouă. „Mergem când ne dă undă verde” – avem un gabor civil printre protestatarii care se opun evacuării. Ratonu’ ne desenează harta locului. Casa femeii, un drum în spate, unul în față, stufăriș, baltă și un deal în fața proprietății, în vârful căruia ne vom instala pe poziții. „Executorul cu polițistul vor veni pe-aici și vor intra în casă să vorbească cu femeia, s-o execute. S-o exproprieze, că n-o omoară, Doamne ferește. Eu sunt aici, cu șoferul. Voi sta tot timpul aici și voi vorbi prin stație. Primul lucru pe care îl avem de făcut e împrejmuirea perimetrului cu bandă, în care nu are voie să intre nimeni.”
Fixăm perimetrul, ne întoarcem la dubă și așteptăm noi ordine. Executorul judecătoresc și polițistul o somează pe femeie să plece din casă, apoi vine buldozerul s-o dărâme. „Femeia asta a primit ordin de evacuare de acum două săptămâni”, spune Ratonu’. „A pierdut imobilul prin hotărâre judecătorească definitivă”. Îl întreb ce zăcăminte sunt sub casă. „Aur, argint și metale rare.” „Jderu’, Jderu’, pe noi nu ne interesează detaliile astea”, sare să-mi spună Vulpea. „Avem o lege pe care trebuie s-o aplicăm, nu mai intrăm în detalii.” „Ce facem cu localnicii care vor fi în zonă?”, întreabă Căprioara. „E problema lor dacă se expun”, îi răspunde Vulpea. În așteptarea veștilor de la informator, Vulpea mângâie zâmbitor o vacă, într-un staul strâmt. Ratonu’ îi spune Mistrețului că-i va da misiuni speciale prin care să evite contactul fizic, pentru că e femeie. Mistrețu’ se plânge că nu poate aresta pe nimeni. Ne testăm stațiile de emisie-recepție și pregătim somațiile.
„Vă rugăm să părăsiți perimetrul, aici se desfășoară o acțiune de evacuare, nu aveți autorizație”, spune Ratonu’. „La a doua somație o să fie…da, închideți stațiile, că se consumă bateriile…Vă rugăm să părăsiți zona. Ceea ce faceți este ilegal, vom folosi forța. Voi o să fiți coordonați în teren de el.” Arată spre Vulpe. „Eu o să vin doar de două ori în față, să vorbesc cu ei (cu protestatarii). O să fiți împărțiți, doi într-o parte, doi într-o parte, la început, până vedem cum stăm, că după aia o să ne grupăm toți când începe nebunia”. Stabilim cine se bagă cu scuturile în față și izolează protestatari și cine îi trage din mulțime.
„Ai cătușe? Dă-i lui cătușele”, spune Vulpea. „La început ne plimbăm fără cască și fără astea, ca să nu creadă că suntem veniți pe agresiune. Suntem doar în recunoaștere. Când se dă ordinul de așa, atunci luăm tot arsenalul.” Ratonu’ intervine: „O să trebuiască și să luați pe cineva, să-i aduceți la mine să-i legitimez, dar aia cu vorbă bună.” Ursu’ își scapă cascheta. Mistrețu’ scoate un tub cu spray pentru curățatul lentilelor și i-l înmânează, apoi întreabă dacă vrea să-și mai lustruiască cineva viziera. „Eu mi-aș da pe ochelari”, îi zic. „Holbați-vă la sâni și de astea”, spune Vulpea, ca tehnică de intimidare a protestatarelor. Sosesc veștile de la informator: țăranii care se opun 
proiectului minier vor veni pe aleea din spatele casei, protestatarii pe cea din față; doi bărbați o vor apăra pe Camelia Popistașu în interior. „Pe ăia din casă…intrăm, dacă e cazul, și îi imobilizăm acolo cu cătușe”, spune Vulpea. Stabilim echipele de patrulare și pornim.
Trebuie să ajungem pe Strada Cimitirului, unde ne vom fixa centrul de operațiuni, în vârful dâmbului. Orbecăim după ea, Ratonu’ își amintește vag unde e. Ne întâmpină o mână de localnici curioși. În fața casei Cameliei Popistașu sunt executorul, îmbrăcat într-o cămașă gri cu dungi albe, mulată pe un pântec bombat, și polițistul satului, deghizat în Blidariu Mihnea de la Luna Amară. Se aud tobe tribale și sunete electronice tensionante de la un pupitru de DJ-ială. Ne scoatem echipamentul din dubă. Doi dintre colegii mei împrejmuiesc perimetrul cu bandă. „Nu trebuie să vă plictisiți, că se vede că vă plictisiți. Dacă nu aveți treabă, mergeți sus la mașină”, ne spune Ratonu’. În perimetrul fixat cu bandă rămân doar executorul și polițistul, noi ne regrupăm la dubă. „Vai să-mi bag picioarele, ce-mi vâjâie capu’ de la muzică”, spune Ursu’, „dacă ne mai și fugăresc ăștia…” Vulpea și Ursu’ patrulează prin spatele casei. Nicio mișcare. Se întorc la dubă. Așteptăm. Se aud scandări din dreapta imobilului.
Foto: Vlad Petri
„Uniți, luptăm, pe Cami-o apărăm! Uniți, luptăm, pe Cami-o apărăm!” Apar protestatarii urbani, cu portavoce și bannere. Puțin mai târziu tăbară și țăranii, înarmați cu cazmale și chiote, de pe drumul din spatele casei. Intră direct în perimetru unde li se alătură și urbanii. Au pancarte cu „Legea minelor = Legea ruinelor” sau „Corporația iubește felația.” Se aliniază toți în dreptul gardului. Apare și buldozerul, care oprește motorul pe la jumătatea distanței dintre dâmb și casa Cameliei Popistașu. „Coborâm în șir indian, da?”, se asigură Vulpea. „Mergem pe lângă gard și îi împingem din perimetru cu scuturile sau cum?” „Dacă e cazul, când primim ordine”. Ratonu’ ne spune să-l urmăm până jos. Le arătăm protestatarilor că suntem acolo și ne întoarcem. Chipurile și vorbele lor îmi trec nedeslușite pe la ochi și urechi. Totul e impersonal. Dispar oamenii și cauza lor, rămân doar soarele care mă înăbușe pe sub echipament, diareea care mă macină de două zile și jobul pe care-l am de făcut. Apuc strâns mânerul tonfei.
Foto: Adrian Bulboacă
Țăranii primesc penalizare de 10 minute pentru că au intrat în perimetru fără să-i comunice liderului. „Vă rog să mă lăsați să fac somația oficială către doamna Camelia Popistașu”, se adresează executorul gloatei. „Uniți, luptăm, pe Cami-o apărăm! Uniți, luptăm, pe Cami-o apărăm!”, răspunde gloata. „Asta nu e lege, e fărădelege! Asta nu e lege, e fărădelege!”. „Casa mea nu e mina ta”. Țăranii rup banda perimetrului. „Țăranii sunt cu noi! Țăranii sunt cu noi!” „So-li-dari-taa-te! So-li-dari-taa-te!” „Fă-ră vio-leen-ță! Fă-ră vio-leen-ță!” Ratonu’ ne indică două fete din mulțime. Una în halat bej în dungi și una blondă, cu coadă. Noi suntem șase, protestatarii 30 și trebuie să soatem două fete dintre ei. Vulpea ne grupează în două echipe. Lupu’ cu Ursu’, eu cu Căprioara – un băiat rotofei, solid care trăiește la țară. „Fără cătușe”, spune Vulpea. Coborâm doar cu tonfa la noi, fără cască, fără scut. „E un protest pașnic”, ne strigă protestatarii când ajungem la gard. „Vă rugăm să veniți cu noi să purtăm o discuție.” Refuz. „Dă-i drumu’ mă!” „N-o atinge, n-aveți niciun drept!” „Nu e cu negociere.” „Fără violență! Fără violență!” Protestatarii se așază în fund. Își trec mâinile pe după subsiorile fiecăruia, în lanț, cu spatele lipit de gard.
În genunchi, Căprioara trage de fata în halat, încearcă s-o smulgă din lanț. Eu n-am loc de el să-l ajut, întind o mână firavă, să fie acolo. Fata cu coadă galbenă se zbate în brațele lui Lupu’ și ale luiUrsu’ – care are și el părul prins într-o coadă, șatenă. Protestatarii tăbară, Ursu’ se zvârcolește cu unul din ei la pământ. „Teoretic, jandarmii v-ar lovi cu bâtele în momentul ăsta. Toți civilii o lasă pe Monica în pace, o să-i rupeți mâna. Acum! În momentul acesta jandarmii reușesc să ia doi oameni ca să nu vă accidentați și să nu vă dea cum tonfele în cap”, se aude în difuzoare. „Nu mai au tonfe niciunul”, strigă în batjocură unul din protestatari. „Nu mai au tonfe?”, se întreabă în difuzoare. „Cine și-a pierdut bastonu’, cine și-a pierdut bastonu’”, urlă un civil în portavoce. Patru din noi, inclusiv eu, ne-am pierdut tonfele. Se toarnă sânge fals peste un civil lovit simbolic și pe tonfele jandarmilor care i-au dat. „Încet, foarte încet, să i se prelingă pe păr”, se aude în difuzoare. Luăm două fete și le ducem la dubă. „Vulpea cheamă Ratonul.” Ratonu’ nu răspunde, vorbește pe trei stații. „Vulpea cheamă Ratonul.”„Vulpea cheamă Ursul.”
Pauză de apă. Toată lumea se adună la fântâna de lângă casă. „Ăștia nu înțeleg că-i joc, deja au luat-o prea în serios”, se plânge Căprioara. „Și noi o să le dăm bătaie, asta o să facem”, spune Vulpea. „N-o să le dăm, o să facem ce ni se spune.” Umplem patru bidoane cu apă, pe care să o aruncăm mai încolo peste protestatari. Jandarmii au luat doi oameni, civilii patru tonfe. Lui Ursu’ i-au furat stația, lui Lupu, casca. „Patru oameni ați pierdut tonfele? Dă-o dracu de treabă”, se revoltă Vulpea. „Păi da, da’ știi cum au venit?”, se apără Lupu’, cu capul dezgolit. „Băi oameni buni”, spune Vulpea, „trebuia să vă duceți și să băgați asta (tonfa), uite așa se bagă (pe după subsiori) și îl prindeați simplu. Să mor io, nu vă descurcați cu chestia asta. Intrați tare în ei, nu vă mai…Hai, duceți-vă și umpleți alea repede.” În pauză, Vulpea ne recuperează tonfele.
„Libertatea de spontaneitate până unde este?”, întreabă un protestatar. „E foarte mare, până la lucrurile mari pe care vrem să le facem. Putem să ne legăm, putem să dărâmăm casa, poți să faci orice, dar nu de unul singur” , îi răspunde unul dintre organizatorii protestului. „Noi suntem un grup omogen, noi nu facem lucruri singuri, facem împreună. Și în mare parte e pașnic, că dacă nu e pașnic, te duci direct în dubă la poliție, atâta tot. Noi avem o miză destul de mare.”„Hai te rog sus să pregătești sângele”, se aude în difuzoare. Apar găleți cu nămol și bidoane cu sânge. „Băi, fiți mai atenți la tonfe”, revine Vulpea.
Foto: Adrian Bulboacă
Două protestatare își scot hainele pentru un moment Femen, cu sâni dezgoliți și trupuri pictate, restul rămân în sutiene. O fată întinde brațele spre mine, mă dau în spate să nu mă păteze cu nămol și cade în genunchi. Executorul încearcă să intre în casă, țăranii dinăuntru îl imobilizează și îl iau ostatic. Facem arestări. Se dă, simbolic, cu gaz lacrimogen. Vulpea și cu Căprioara’ îl urmăresc pe unul din țărani ca pe un mistreț, deși în flanelă și blugi Goțiu Mihai e cât un urs. Îl imobilizează de mai multe ori. Goțiu fuge în spatele casei și se întoarce. Aleargă în laterala mea. Mă reped spre el ca la rugby, dar ezit să-l plachez, îl împing ușor cu coatele în stomac. E obosit și respiră greu, iar eu nu vreau să fac mișcări bruște, să nu-mi cadă capul cu tot cu cascheta aia greoaie care îmi îneacă zulufii în sudoare. Îl cuprind pe țăran cu brațele de după piept, pe la spate, el nu se opune și colegii mei îl imobilizează din nou.
Foto: Adrian Bulboacă
Trupele se regrupează. Ne întoarcem la dubă. Am pierdut doi oameni. Mistrețu’ a fost răpusă în luptă, Căprioara de oboseală; se tolănește cu răsuflarea tăiată pe unul din scuturi, în bena dubei și vorbește cu unchiul lui. În stomacul meu, salamul pe care l-am mâncat mai devreme se bate cu scutierii gastrici. Localnicii fac mișto de noi.Vulpea freamătă de frustrare: „Hai mă să intrăm cu apă pe ei și să-i lovim un pic.” Apare și primarul. „Suntem și puțini, cinci protestatari la un jandarm”, zice Lupu’. Cei patru rămași coborâm și ne aliniem lângă buldozer. Protestatarii apără curtea. Trebuie să-i luăm pe sus. „Dai peste picioare, nu prea tare”, îmi spune Vulpea, cu dinții mânjiți de sânge. Îmi arată să lovesc la glezne cu vârful bocancului. Tăbărâm amândoi pe un țăran înalt, uscățiv și șmecher. Îl trag de flanelă și cad cu el la pământ, Vulpea i se urcă cu genunchii pe spate. Îl ridicăm și ne pregătim să-l escortăm, dar se smucește și fuge pe deal în sus. O iau și eu la fugă după el, dar e ca și cum ar alerga Băsescu după un ghepard. Ma opresc cu junghiuri în spate de la discopatia lombară, cu pieptul întretăiat de țigări și de soare, dorindu-mi doar s-ajung la o budă.
Foto: Adrian Bulboacă
Vulpea ochește o protestatară în sutien și încearcă s-o ia. Ea se zbate puternic, Vulpea o culcă la pământ și o ține de mâini, eu vin s-o țin de picioare. Vulpea o ridică și încearcă să urce cu ea la deal, ea se zbate și mai tare; se iscă un moment violent aproape erotic. Vulpea o prinde cu tonfa de gât, de la spate, și o târăște.„Băi, îți rup gâtu’, stai așa. Îți rup gâtu’, pe bune!”„Bumbeș, gata, las-o, ți-ai făcut damblaua”, se aude în difuzoare. „Încearcă să alergi tu cu chestia asta pe cap”, îi spun țăranului înalt, uscățiv și șmecher. Răfuiala finală se dă în fața buldozerului, după intervenția fără succes a primarului. O parte din protestatari se ghemuiesc în cuva buldozerului, o fată se urcă deasupra ei. Mă urc după ea și încerc s-o trag, dar e mai masivă decât mine și se prinde cu brațele și cu genunchii de una din barele din spatele cuvei. Îi simt carnea moale când o cuprind din nou și mă dezarmez, nu pot să folosesc forța. Protestatarii câștigă. N-am ajuns nici măcar în curte, n-am văzut-o la față pe Camelia Popistașu, iar singura pe care am reușit s-o arestez a fost o fată care s-a lăsat încătușată de bunăvoie. Jandarmi bulversați și obedienți, activiști hotărâți și obraznici.
Foto: Adrian Bulboacă
***
Cele de mai sus au făcut parte dintr-un experiment social de simulare a unui protest, realizat în cadrul proiectului „Indicele de indignare”. Un produs al Ofensivei Generozităţii, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) și coordonat de regizorul Ioana Păun. Participanții, oameni simpli, fără studii de actorie, mulți dintre ei activiști (Mihnea Blidariu, Mihai Goțiu, Mihail Bumbeș etc.), au fost coordonați de actori și lăsați să se manifeste în mare parte spontan printre momente regizate. Întreaga poveste o veți afla dinfilmul care va urmași vom încerca să revenim cu concluziile sociologice ale acestui experiment care îmbină cinematografia cu științele comportamentale.
În ceea ce mă privește, m-a surprins să-i văd peprotestatari de pe cealaltă parte a baricadei, deși o parte confuză, neinstruită, fără condiție fizică, fără rate de plătit și familie de întreținut. M-a surprins să văd atâta agresivitate în ei. Au fost momente în care am avut impresia căs-au diluat rolurile, n-am mai văzut manifestanți, n-am mai văzut jandarmi, am văzut oameni agresivi într-o după-amiază călduroasă, cu bas puternic, care se zbăteau pentru ceva dincolo de sarcinile lor inventate. E clar că avem tineri revoltați, vocali, iritanți și iritabili. Și puternici, nu doar la nivel discursiv. Ți-e frică de ei, îi admiri, dar îți vine și să le strivești capul dacă te nimerești în altă tabără decât a lor. Un alt lucru cert:e nasol să fii jandarm, să fii disprețuit, batjocorit, hulit. De ce au câștigat totuși jandarmii la final? Pentru că n-au băut apă din fântână.
Foto main: Vlad Petri