Amintiri din strada Cantonului

Viori nu se aud, nici cai cu bani în coamă. Căruţa nu e colorată, tălpile nu calcă pe iarbă şi degeaba întinzi nasul să cauţi mirosul de fân. Aerul poluat de vechile și noile fabrici, drumul spre groapa de gunoi și sentimentul unei lumi întoarse pe dos în dosul orașului fac legendele țigănești să pară din alte lumi. La marginea Clujului nu găseşti nici castani sub care să-ți ghicească o țigăncușă frumoasă, nici nomazii lui Tony Gatlif.

 

de Oana Moisil

Cobor din autobuzul 8 în dreptul Aeroportului Internaţional Cluj-Napoca, merg înainte şi cotesc pe prima stradă la dreapta. Ţin pietrişul până la calea ferată, o traversez, înaintez pe drumul pe care trec tiruri şi maşini de salubritate şi fac stânga pe Cantonului. Mă ţin după căruţa trasă de un măgar plictisit, trec pe lângă staţia de betoane şi mă opresc în dreptul locuinţelor care sfidează peisajul urban cu care sunt obişnuită.

Badoage şi alte bucurii

Sunt într-una din cele patru comunităţi de romi din Pata Rât. Am venit cu Erin, doctorandă la antropologie în San Francisco și vrem să îi cunoştem pe ţiganii de aici. Cu mâinile în şold şi pălăria albă de pescar, o femeie firavă cu glasul autoritar ne aşteaptă în faţa primei barăci. E Maria Moldovan, cea care avea să ne plimbe prin 3 case dragi ei, nu cumva să îi ratăm vreo rudă care are nevoie de ajutorul nostru. Îi explicăm că suntem studente, că vrem doar să le aflăm poveştile, dar ea ne pune în cârcă sacul de speranţe al numeroasei familii. Suntem la Argentina acasă. Nu ştiu cum, mă trezesc cu poala plină de hârtii din istoria medicală a lui Dumitru Bocretaş, nepotul de 28 de ani despre care Maria insistă să spună că e handicapat. Argentina, o altă nepoată, aşteaptă să îmi înmâneze decizia judecătorească prin care soţul ei e condamnat la 1627 de zile de închisoare pentru mită. L-a ajutat cu ceva pe un prieten, el nu a făcut nimic rău, îi ia apărarea Maria. În timp ce răsfoiesc documentele fără să am habar ce caut, Andrei, fiul Argentinei, se rostogoleşte gol pe covor. Mamă, mi-e foame! Erin nu înțelege românește, dar intuiește bine faptul că suntem văzute ca un fel de Iisuși sau măcar Sfinte Duminici care-i vor vindeca de sărăcie.

Alimentele și le cumpără din badoage și pet-uri. Un kilogram de badoage se vinde cu un leu. Știi câte badoage intră într-un kil?, spune Argentina. Atâtea! și desenează în aer un sac mare cât ea.

Afară, câteva țigănci ne așteaptă să ne conducă la ele acasă.

Baracă, dulce baracă

Dincolo de rufele proaspăt întinse pe sârmă e baraca Mariei Moldovan. În tocul uşii sub care te cocoșezi ca să intri, un băiat cu zâmbet de telenovelă braziliană îmbrăţişează un lighean plin cu spumă. E Iulian, fiul de 18 ani pentru care Maria ne arată un alt teanc de adeverinţe medicale. „Întârziere mintală uşoară” scrie în dreptul diagnosticului. În termeni medicali, boala reprezintă cea mai frecventă formă de oligofrenie, cuprinzând copii al căror IQ este cuprins între 50 şi 69. Nouă, însă, Iulian ne arată cum a reparat DVD-ul şi televizorul găsite la rampă. Îi plac filmele de acţiune, nu a făcut niciun an de şcoală şi crede că e prea mic ca să se însoare. În ușă apare Ramona Moldovan, fiica de 22 de ani care ne spune că i-ar fi de folos niște materiale de construcție pentru un acoperiș. Nici Ramona nu a fost la școală, dar își dorește ca fiii ei să studieze.  Cea mai mare dintre ei, Sidonia, are 5 ani și vrea să se facă doctoriță. Să o auziți ce frumos cântă de domnul Iisus!¸ adaugă bunica, în timp ce răsfoiește un album de poze. Ne arată că a fost tânără odată, cu părul mai rebel și la fel de firavă. Lângă ea, un cavaler bărbos privește în alb negru spre noi. El e soțul de care v-ați despărțit? – Nu. La capitolul trecut amoros, Maria nu mai e la fel de vorbăreață. Ne spune doar că fără bărbat pot să stau, dar fără Dumnezeu și fără mâncare, ba. Dumnezeu este laitmotivul discuției cu ea.

Sub tavanul de scânduri, uși, bucăți de tablă și carton, Sidonia, Sofia și Flaviu răstoarnă o cadă. Nimeni nu pare să fie deranjat de noul mobilier pus la orizontală, așa că ei se bucură de ea ca de o barcă pe care o cârmuiesc spre largul mării. Mă gândesc că nu au văzut încă marea, dar poate că, dacă Ramona se ține de promisiune, vor afla că are apă sărată. După ce aventura în cadă se termină, Sofia stă goală în mijlocul unui kilogram de fasole vărsată în hol şi zâmbeşte cu dinţi albi ca o iarnă. În baracă se lasă liniştea, iar Maria ne spune că ar vrea să o ajutăm măcar cu pături de lână sau haine. Vrea să ne scrie adresa la care îi putem trimite scrisori, poze sau alte surprize, dar nu îşi ştie adresa. La poştă sigur ştiu ce adresă am, iar Maria ne conduce spre oficiul poştal. Ne oprim, însă, la Felician şi Vandana.

”Un om normal, de la oraş, nu ar rezista aici, dar noi ne-am obişnuit”

 

La umbra unei umbrele colorate, Felician și Vandana au aerul unui cuplu în vacanță. Stau chiar în prima baracă pe stânga, dar au stat și în centrul comunității. Au ales să se retragă aici de când sunt părinți. Băștinași pe strada Cantonului încă din 1997, povestesc că au ajuns aici după ce au fost dați afară dintr-un bloc pe atunci părăsit din cartierul Gheorgheni. Am stat în căruță mult timp¸ își amintește Felician. În minte apare rapid imaginea unor nomazi fericiți, dar el insistă să nu ne amăgim, ei nu sunt așa. Noi suntem altfel de țigani, romanizați. Țiganii ăia la care vă gândiți vorbesc țigănește, țigăncile poartă bani în păr și fuste, ei poartă pălării. Într-adevăr, dacă privești pieptul încărcat de tatuaje al lui Felician, ceva nu te lasă să îți imaginezi că vine din lumea țigăncilor lui Eliade. De pe pielea bronzată fotografiezi  mintal o sirenă, un șaolin și trei nume: Lena, Felicia, Argentina. Vandana are și ea un tatuaj: Felician, un pic mai sus de sânul stâng. Artistul tatuator este membru al comunității și își vinde operele pe pachete de țigări.

La fel ca familia Moldovan, locuitorii primei barăci trăiesc din gunoaie. Însă, spre deosebire de ceilalți, Felician are 8 clase și, în urmă cu doi ani, lucra la Armătura, o companie care se ocupă de producția de articole de robinetărie din aliaje neferoase.

Ce visuri au? Să își dea copiii la școală.

Abecedar pentru Larisa

În soarele puternic al după-amiezii de iulie, un șir de paiete se mișcă leneșe spre drumul principal. E o fată mignónă, cu părul blond prins în coc, într-un maieu decoltat și chiloți mov. Felician tresare și ne spune că ea este Larisa, prostituata de 13 ani.

În normalitatea care a coborât brusc standardele, a îmbrăcat nuanțe mult mai închise și a adus în discuție o mare problemă a minoritarului din Pata Rât, estetica urâtului nu mai funcționează. Vreți să vorbiți cu ea?, întreabă Vandana în timp ce se îndreaptă să o cheme aici. Lipa-lipa, Larisa vine cu atitudinea unui om mare, prea mare. Se așează în fața mea și așteaptă. Ce să îl întrebi pe copilul unei realități hidoase? Cum e în vacanța de vară? Larisa nu are vacanță de vară, pentru că nu este înscrisă la școală. Poate cunoște doar literele tatuajului de pe mâna dreaptă: Romeo. În tăcerea cu care răspunde întrebării legate de ocupația ei, se joacă agitată cu pierce-ul de sub buză. Atât pierce-ul, cât și tatuajul le-a făcut ”demult, la 11 ani.”

Stă la un metru de curiozitatea mea, cu mâna proptită în barbă și așteaptă alte întrebări la care să tacă. De sub genele grele de prea mult rimel, Larisa privește cu nedumerire. Ce faceți voi, scrieți fete? – Nu, vrem să cunoaştem oamenii de aici, iar acum vrem să te cunoaştem pe tine. – Mă grăbesc. – Unde mergi? – Să îmi iau haine. – De unde? – Din Piaţa Mărăşti. – Ce haine îţi iei? Ca astea de pe mine. Ce vrei să te faci când crești, Larisa?- Nu știu. – Te-ai gândit vreodată la asta? – Nu. Vrei să te prostituezi toată viața?

Conștientizarea unei astfel de discuțiii cu un copil de 13 ani, privirea ei mirată în fața primului om care o întreabă ce planuri de viitor are, spaima cu care trăiesc o secundă în pielea ei, sentimentul neputinței încurcat în vină, toate trec acum prin mintea care, până atunci, nu găzduia gânduri referitoare la prostituția juvenilă. Sensul lumii se pierde și apar întrebări nepuse până atunci. În lumea Larisei, copilăria, naivitatea și visurile sunt cuvinte fără rezonanță, la fel cum e și abecedarul pe care am rugat-o să și-l cumpere de la o librărie, în drum spre Piața Mărăști. Librărie? – E un magazin cu cărți.

Cu senzația cătușelor pe mâinile cu care am lua-o pe Larisa de acolo și am pune-o într-o familie cu mamă, tată, cățel și duminică acasă, plecăm cu Maria Moldovan spre poștă, ca să aflăm adresa la care îi putem trimite scrisori. Portarul poștei se scarpină în cap mirat și ne asigură că e strada Cantonului fără număr.