Era o zi calda de aprilie, iar in cimitir copacii fosneau incet. Frunzele lor spargeau tacerea care se lasase in jurul gropii langa care ne adunasem sase oameni ca intr-un ciorchine indoliat. Stateam cu fata inspre gardul gri facut din placi mari de beton, care despartea cimitirul ortodox de cel evreiesc. De langa groapa puteam vedea in departare Steaua lui David din varful sinagogii. Bunica Floarea si-ar fi dorit sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc. Ma tot intrebam de ce, dar la capatul mormantului era la fel de liniste ca la doi metri sub pamant. Ne-am rasfirat inainte sa indraznesc sa spun ceva.
de Eugenia Mihalcea
Bunica din partea tatalui avea 92 de ani cand le-a destainuit parintilor mei dorinta ei neobisnuita de a fi inmormantata in cimitirul evreiesc. Desi pe atunci locuia cu tata in apartamentul lui, isi petrecea zilele mai mult singura. Se mutase cu bunicul de la Radauti la Bacau cu cinci ani inainte, dar ramasese vaduva la scurt timp dupa. Tata muncea si, de obicei, conversatiile dintre ei se limitau la un „La revedere!” pe care el il arunca din dreptul usii, inainte sa o inchida. Pleca in fiecare dimineata la serviciu, iar bunica ramanea tacuta pe coltul patului din bucatarie. Se uita pe fereastra la casa darapanata din spatele blocului, la curtea neingrijita si la cele cateva chioscuri alimentare din departare. Asa a gasit-o mama intr-o zi de februarie cand a trecut pe la ea. Parintii mei erau divortati de noua ani, dar mama, care locuia tot in Bacau, o vizita cu regularitate pe bunica.
In dupa-amiaza aceea au baut cafea, ca de obicei, in cestile cu trandafiri roz pentru oaspeti, iar bunica si-a fumat tigara pana cand chistocul s-a facut nevazut intre cele doua degete ingalbenite de tutun. I-a povestit mamei, pentru a nu stiu cata oara, cum l-a nascut cu greu pe tata la Bucuresti, la 38 de ani, i s-a plans de durerea de picioare care o obliga sa stea la pat si i-a mai spus ca in ultima vreme il viseaza des pe bunicul. Chiar inainte ca mama sa se ridice de pe scaun pentru a merge la bucatarie sa spele cestile, asa cum facea de fiecare data inainte de plecare, bunica a intrebat-o direct: „Ai vorbit cu el?”.
Tata ii spusese mamei ca bunica isi doreste sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc, dar mama nu il luase in serios. Credea mai degraba ca bunica ii ceruse asta din cauza ca ii e frica de moarte si isi imagina ca inmormantarile la evrei sunt mai simple. Asta mi-a spus mama mie, in aceeasi zi, cand m-a sunat si m-a intrebat daca pot afla mai multe despre inmormantarile evreiesti. Eram jurnalista la Bucuresti, plecata de acasa de 9 ani, iar mama isi imagina ca pot influenta lucrurile. Desi nu cunosteam motivul dorintei bunicii, am decis sa merg la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti si sa obtin de la rabin permisiunea de a o inmormanta in cimitirul evreiesc.
Bunica Floarea m-a crescut de la 5 luni si jumatate pana la 7 ani. Am mostenit gura ei, privirea ei, felul ei tafnos de a raspunde oamenilor, imbufnarea din fata aparatului de fotografiat, replicile acide, tacerea si insingurarea voita. Ma lasase sa ii port pantofii de duminica pana cand piciorul imi crescuse atat de tare incat degetele se ingramadeau chinuite in botul incaltarilor. Niciodata nu ripostase atunci cand eu, copil de gradinita, cocotat in poala ei, pe scaunul din bucataria apartamentului din Radauti, ii astupam gura cu ambele palme, ca un leucoplast, in timp ce vorbea cu vecina de vizavi.
Cand secretara rabinului, o femeie domoala cu parul alb, m-a refuzat politicos spunandu-mi ca este imposibil ca o persoana care nu a fost inregistrata la Federatie sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc, as fi vrut sa ii astup gura cu palmele. Am primit raspunsul insa fara riposta, asa cum l-a primit si bunica, in dupa-amiaza in care i l-a comunicat mama. Parea resemnata, dar mi-o imaginam incruntata, cu buzele ei ridate stranse de suparare. Deseori, in copilarie, o surprinsesem asa, bombanind pe la spate dupa disputele cu bunicul. Stia ca fusese refuzata pe nedrept, iar eu aveam sa aflu asta mult dupa moartea ei.
—
Bunicuta Floarea, cum am inceput sa o alint cand am crescut cu un cap mai inalta decat ea, avea parul alb, scurt, fara carare, aranjat peste cap si era mai mereu imbracata intr-una din fustele ei peste genunchi, in iernile geroase petrecute la Radauti. Dupa inmormantarea din cimitirul ortodox am visat-o nopti la rand. Imi spunea ca eram „tucurelul” ei, cand imi strangea piciorusele in palmele facute caus. In somn ma privea bland, ca atunci in copilarie cand imi lua fruntea intre maini si o saruta apasat de trei ori. Dar despre ce voia de fapt sa spuna cu cimitirul evreiesc nu mi-a dezvaluit niciodata in vis.
Abia in martie 2009, dupa ce tata s-a stins, bolnav de ciroza, si am inceput sa cotrobai prin apartamentul gol, am gasit certificatul de casatorie al bunicilor. Era inchis in lada patului din dormitor, in camera in care dormea bunica. Pe certificatul reconstituit un angajat al Primariei din judetul Neamt scrisese cu cerneala neagra, cu litere usor ondulate: sotul Ion Mihalcea, sotia Floarea Mihalcea, fata lui Gheorghe Lavric si a Aurorei Regina Regenstreif. Tata stia ca mama lui a fost evreica, dar nu a incercat niciodata sa-mi arate ce se ascunde in lada patului din dormitor, nu a incercam niciodata sa-mi povesteasca intamplari din copilaria lui, din tineretea bunicii. Fusese facut jidan de prea multe ori de catre oameni care nu ii puteau intelege originea.
—
Aveam 30 de ani cand am decis, in august 2009, sa vizitez satul in care s-a nascut bunica (Satu Mare), la 10 kilometri de Radauti. Nu cunosteam nicio ruda de acolo, nu stiam pe cine sau ce aveam sa gasesc. Nu mai fusesem la Radauti de la 18 ani. Ma simteam ca un copil care a rasturnat din greseala toate piesele unui puzzle si acum, legat la ochi, trebuie sa le gaseasca. Am adunat piesa cu piesa in acea vara: prima fotografie cu strabunica, certificatul ei de deces, poze cu rude indepartate din Israel, adrese, contacte, acte, franturi de povesti. Cu cat aflam mai multe, cu cat imi dadeam seama ca mai auzisem povestea asta, de mult, in copilarie. Refuzul bunicii de a ciocni oua rosii de Pasti nu fusese un simplu afront adus bunicului, iar gogosile si coltunasii gatiti de ea erau bucate traditionale evreiesti. De fiecare data cand ajungeam in vacanta la Radauti simteam mirosul de zahar vanilat de la intrarea in bloc: as fi putut ajunge la gogosi si legata la ochi. Erau asezate pe masa, pe patru, cinci randuri, pe un stergar alb, calde, moi, umplute cu gem, acoperite de zaharul care-mi desena mustati de la prima muscatura. (Se numesc sufganiot, gogosile pe care evreii le pregatesc de Hanukkah, asa cum am aflat mai tarziu, cand am inceput sa citesc o carte despre traditiile evreiesti).
Bunica era evreica si imi destainuise asta inca din copilarie. Imi povestise franturi din viata ei, chiar daca la 10 ani eu credeam ca ascult basme. Cautand raspunsuri, am realizat ca eram singura ei nepoata, singura fata a singurului ei baiat. Conform iudaismului ortodox, identitatea unei persoane de origine evreiasca se transmite pe linia materna.
Primisem o mostenire la 30 de ani si nu stiam ce sa fac cu ea. M-am inscris la cursuri de ebraica – primele doua la care am participat au fost si ultimele. Am cautat carti despre traditiile si sarbatorile evreiesti – primele doua pe care le-am cumparat stau si acum pe raft. Le-am scris rudelor indepartate din Israel.
—
Am inmormantat-o pe bunica in Joia Mare, chiar inainte de Pasti, intr-o zi calda de aprilie, in care copacii din cimitir fosneau incet. Am inmormantat-o pe bunica in cimitirul ortodox, la doar 4 metri de gardul cimitirului evreiesc, la doar 4 metri de locul in care ar fi dorit sa ajunga. Chiar daca ma lupt cu propriile mele temeri, nelamuriri si dubii, stiu ca intr-o zi o sa urc din nou scarile Federatiei Comunitatilor Evreiesti.
Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.