Alexandra şi cei şapte vulcani: “Fiecare om are Everestul lui”

3

Alexandra râde. Râde cu ochii, cu părul, cu sprâncenele, cu mâinile, cu tot corpul. Are un mod atât de captivant de a povesti lucrurile, încât şi cele mai uluitoare aventuri se rostogolesc firesc şi par o joacă de copil, spuse de ea. În fond, era doar un copil când a ajuns pe Mont Blanc. Avea 12 ani. Şi a ajuns acolo pe picioarele ei, alături de cel care îi este aproape în toate călătoriile, tatăl său. Alexandra are acum 16 ani (va împlini 17 în vara acestui an) şi Mont Blanc-ul este departe: între timp, a urcat pe Kilimanjaro şi a pornit un circuit al celor mai înalţi şapte vulcani ai planetei, dintre care deja a urcat cinci. Mai are doi. Este în clasa a zecea, aşa că până termină liceul sigur va finaliza circuitul. Apoi… mai sunt şi alţi munţi în lume.

 

 

de Camelia Jula

 

Provocările nu înseamnă altceva decât noi moduri de evoluţie. Iar povestea Alexandrei, cu toate peripeţiile şi învăţăturile, cu reuşite, cu momente de bucurie, dar şi de frică, uneori, este o continuă şi tot mai frumoasă evoluţie.

Alexandra Flavia Marcu este o tânără alpinistă din Deva (judeţul Hunedoara), despre care am aflat – cum altfel? – de pe internet. Învaţă la Colegiul Naţional Decebal din Deva, locuieşte într-un sat aflat la câţiva kilometri de oraş, cu părinţii ei, Dana şi Dan Marcu şi câinele lor lup, Cora; schiază, dansează, joacă baschet, merge la concursuri de geografie şi limbi străine, a scris o carte, este subiectul unui film documentar şi este contagios de veselă şi optimistă. A urcat, deja, pe câţiva dintre cei mai înalţi munţi ai lumii şi sunt doar începutul: Mont Blanc (Alpi – Franţa/Italia, 4.810 metri), Kilimajaro (Africa, 5.895 metri), Kazbek (Caucaz – Georgia, 5.047 metri), Pico de Orizaba (Mexic – 5.636 metri), Elbrus (Caucaz – Rusia, 5.642 metri), Damavand (Iran – 5.671 metri) şi Giluwe (Papua Noua Guinee – 4.367 metri). „Alexandra şi cei şapte vulcani” este titlul cărţii prin care adolescenta descrie cum a început povestea ei de dragoste cu muntele şi care au fost întâmplările care au marcat-o în călătoriile de până acum. Părinţii au dus-o cu ei în excursii de când era mică – la doi ani, Alexandra era în Munţii Retezat. „Mama mă momea cu un spiriduş al muntelui pe care eu speram să îl găsesc, să îl duc acasă şi să îmi fie cel mai bun prieten. Aşa mă făcea să ţin drumul, să tot urc – îmi spunea, uite, l-am văzut, eu mergeam mai repede şi, când eram la locul unde ar fi trebuit să fie spiriduşul, mama spunea: „Apăi, până ai venit tu, a plecat!”. Şi apoi spiriduşul apărea iar, în alt loc şi… tot aşa”, râde Alexandra.

 

„Mama şi tata m-au învăţat de mic copil să respect muntele şi să îi cer de fiecare dată îngăduinţa de a urca pe culmile lui. Pentru el nu era greu să scape de noi, oamenii. Un simplu strănut ar fi fost de ajuns. Dar muntele e îngăduitor cu cei care îl respectă” (fragment din cartea „Alexandra şi cei şapte vulcani” – Primul meu munte)

 

Alexandra mică, la 2 anişori, în Retezat

 

 

Şi pe schiuri, în Straja, tot la 2 ani

 

Dan Marcu, tatăl Alexandrei, este pasionat de munte dintotdeauna (are chiar şi un blog cu detalii despre echipamentul specific mersului pe munte); Dana, mama ei, chiar dacă nu „face vârfurile” cele înalte cu ei, iubeşte şi ea drumeţiile, aşa că Alexandra a avut categoric de unde să înveţe dragostea pentru înălţimi, natură şi aventură. Pe lângă asta, tatăl ei, care i-a fost alături în toate expediţiile de până acum, a tratat-o mereu de la egal la egal, fără să o menajeze. „Alexandra a avut voie să facă orice: să alerge, să se joace cu căţelul, să se urce în copaci. Sfatul meu nu era: nu te urca în copac, ci, dacă te urci, nu cădea! Sau, dacă totuşi cazi, nu veni să mă sâcâi cu asta”, se amuză Dan, alături de Alexandra. Au făcut împreună munţii din România (Retezat, crestele Făgăraşului şi alţii), astfel că antrenamentul Alexandrei s-a clădit pas cu pas, dar, spune toată familia, „fără un scop anume”. „A fost o evoluţie, nu mi-am propus ca la vârsta de X ani să ajung acolo sau dincolo, ci pur şi simplu aşa s-au aşezat lucrurile”, completează Alexandra. Drumul ei a fost o învăţare despre cum să viseze, să accepte provocările, să îndrăznească. „La fel ca orice mamifer, ne învăţăm puii tot ce au nevoie să ştie pentru a supravieţui. Exact asta am făcut şi noi cu Alexandra, nimic mai mult”, punctează tatăl adolescentei.

 

„Copilului trebuie să îi dai rădăcini şi aripi” (fragment din cartea „Alexandra şi cei şapte vulcani” – Cuvânt Înainte / Dan Marcu).  

 

Când Alexandra avea 5 ani, părinţii ei (cu ea cu tot) au emigrat în Canada. „Am plecat cu ideea că, dacă nu ne place, ne întoarcem acasă”. Şi, după trei ani peste ocean, asta au şi făcut. Au revenit în ţară, au cumpărat casa din satul de lângă Deva unde locuiesc acum şi şi-au făurit viaţa unde se simţeau cel mai bine: acasă. Au continuat să meargă pe munţi şi să viseze la înălţimi tot mai mari. „Eu îmi doream de mult să fac vârfuri importante, dar am început să citesc diverse materiale despre tineri şi adolescenţi care urcau pe munţi şi aşa m-am gândit că şi Alexandra mea poate face asta, este mai mult decât pregătită, de ce să nu o facem împreună?”, rememorează Dan Marcu. Aşa s-a născut duetul alpinist tată-fiică, susţinut moral şi logistic de mamă, Dana Marcu, cea care îi sprijină nu doar prin încrederea acordată, ci şi cu documentarea de care au nevoie în fiecare călătorie, respectiv cu proiectele pe care le scrie pentru a obţine finanţarea necesară expediţiilor. Pentru că orice aventură de acest gen costă, iar bugetul familiei lor nu ar fi putut susţine cheltuielile. Însă înălţimile sunt fascinante pentru multă lume: Primăria Deva, Consiliul Judeţean Deva, Staţiunea Straja şi diverşi alţi sponsori s-au implicat şi o susţin pe Alexandra, care, în schimb, duce steagul judeţului, al liceului la care învaţă şi însemnele sponsorilor ei pe fiecare vârf pe care ajunge. Pentru autorităţile locale şi judeţene, pentru liceu, pentru diverse asociaţii şi pentru cei care o cunosc sau află despre ea, Alexandra este, deja, un simbol al judeţului: fata care cucereşte cei mai înalţi vulcani din lume.

 

Alexandra şi tatăl ei pe Mont Blanc

 

 

„De fapt”, îmi spune Alexandra, „eu nu cuceresc muntele. Noi nu cucerim niciodată un munte, noi îi cerem dreptul de a pune piciorul pe el, îi cerem permisiunea să ne lase să îl urcăm. Muntele se poate răzgândi oricând, poate să se scuture ori să strănute şi e gata cu expediţia noastră”. Înarmaţi cu acest respect adânc pentru munte şi cu o credinţă profundă, cei doi, tată şi fiică, au reuşit să formeze o echipă perfectă, în care fiecare îl ascultă şi îl sprijină pe celălalt. „Nu e vorba că eu sunt părintele şi ea ascultă de mine. Nu. Şi eu ascult de ea şi discutăm şi stabilim împreună lucrurile. Altfel nu se poate”, explică Dan. Şi îmi povesteşte câteva dintre aventurile lor, ca să îmi arate cum anume funcţionează ei ca echipă pe munte: „Spre exemplu, în Mexic am fost numai noi doi, fără grup, fără ghid. Alţii plecau la ora 2 noaptea în tura de aclimatizare, noi am decis să plecăm la 4, ca să ajungem pe lumină într-o zonă în care te puteai pierde foarte uşor. A fost o decizie logică şi comună. Sau, pe Elbrus, pe care l-am urcat pe o cumplită furtună de zăpadă, când ne întorceam de pe vârf, la un moment dat, s-a schimbat terenul. Eu eram primul şi am simţit. Am strigat înspre Alexandra, care era după mine: „Bagă pioletul!”. Ea nu a stat o clipă să mă întrebe de ce, l-a băgat şi s-a oprit. După noi mai venea o femeie, i-am strigat şi ei acelaşi lucru şi ea a strigat „de ce?” şi a mai făcut doi paşi. S-a dus rostogolindu-se vreo 20 de metri până s-a oprit. Noi aşa funcţionăm. Şi dacă îmi spune Alexandra mie, eu percutez la fel. Şi ştim că ne putem baza unul pe altul”.

 

 

011

Înălţimile Africii

 

Când a pornit spre Mont Blanc, îşi aminteşte Alexandra, a simţit puţin frică. „I-am spus mamei şi mama mi-a spus să am încredere că totul va fi bine, mi-a pus acatistul Maicii Domnului în rucsac şi… asta a fost, am atins vârful. Frica nu m-a împiedicat niciodată să plec undeva. Da, poate mi-e frică, dar merg mai departe. O transform în credinţă. La refugiu pe Mont Blanc eram singurul copil acolo, între adulţi şi toţi erau miraţi de mine. Iar când am ajuns pe vârf m-am simţit foarte mândă, mai ales că eram cu tata, că am ridicat steagul României şi al liceului meu acolo… A fost un sentiment extraordinar, care nu piere niciodată şi pe care îl retrăiesc la fiecare vârf urcat”, mărturiseşte adolescenta. Când a ajuns pe Kilimanjaro, era cel mai tânăr copil european care urcase vârful respectiv. Pe Elbrus au urcat pe furtună de zăpadă: a fost o experienţă dificilă, care i-a obligat să îşi forţeze limitele, să se întoarcă la refugiu când mai aveau doar două ore de mers până la vârf, să facă pauză şi să plece din nou la drum, în altă zi. „Ne-a stors muntele atunci. A fost un efort foarte mare. Dar am acţionat cugetat, nu ne-am pripit şi am reuşit vârful. Uneori chiar nu se poate, trebuie să te întorci, să te opreşti şi să revii altădată. Muntele nu pleacă nicăieri”, spun alpiniştii Marcu.

 

„După ce am urcat pe Mont Blanc, în iulie 2010, toată lumea a continuat să mă întrebe ce urmează. Şi eu răspundeam de fiecare dată: Kilimanjaro. Nu aveam banii pentru această aventură, nu aveam biletele de avion. Şi totuşi… Mama a făcut un proiect de finanţare nerambursabilă la Consiliul Local Deva, care a decis să mă susţină şi proiectul a fost aprobat. Peste trei luni, am plecat şi ne-am urcat pe Acoperişul Africii, vârful Uhuru (5.895 m) şi chiar şi acum, după ce s-au scurs câţiva ani de la expediţia noastră, o parte din sufletul meu a rămas acolo, în Africa Neagră. Africa: M-ai făcut să râd şi să cunosc fericirea fără margini. Într-o zi mă vei vedea întorcându-mă la tine”.(…) „AM AJUNS PE VÂRF! Nu pot să cred! Sunt cea mai înaltă persoană din Africa, deasupra mea sunt doar norii şi Dumnezeu care ne-a ajutat să ajungem aici. Eu şi baba muzungu (adică tata alb, în swahili) am reuşit. Chiar am reuşit! Nu mai am cuvinte. Respir adânc, zâmbesc şi îmi înalţ steagul ţării şi stema oraşului meu pe cel mai înalt vulcan nu doar din Tanzania, ci din întregul continent african”. (fragment din cartea „Alexandra şi cei şapte vulcani” – Kilimanjaro 2010. Expediţia „Deva pe acoperişul Africii”)

 

Înainte de orice expediţie, se documentează toţi trei în toate modurile posibile despre vârf, drum, condiţii. Pun întrebări altor alpinişti care au mai fost acolo, contactează localnici, caută soluţiile cele mai ieftine de cazare. Cum toţi trei sunt deschişi şi foarte sociabili, îşi fac rapid prieteni. Iar această documentare şi socializare îi ajută să mai scadă costurile expediţiilor. Preferă să doarmă în sate, cu băştinaşii, în colibe, nu în hoteluri, mănâncă simplu, numai ce le este necesar pentru a-şi păstra forţele şi adoră să interacţioneze cu oamenii locurilor. Astfel, ajung să cunoască alte culturi, alte societăţi şi să le înţeleagă modul de viaţă, modul de gândire. Au văzut că, dacă eşti drăguţ şi amabil cu oamenii locului, mai ales cu cei care te însoţesc în expediţie, şi ei, la rândul lor, te ajută când ai nevoie. O regulă simplă, nescrisă, dar mereu funcţională. Iar Dan şi Alexandra şi-au adunat o tolbă cu amintiri extraordinare datorită deschiderii lor înspre lume. „Eram în Papua când pica 1 decembrie, am sărbătorit Ziua Naţională a României acolo. Am stat 9 zile cu tribul, în junglă, în colibe, le-am dus poze, le-am arătat cum e pe la noi, le-am dat ghirlande tricolore, le-am lipit tatuaje tricolore temporare pe frunte, pe obraji, mai ales copiilor, care se băteau pe ele, erau înnebuniţi după ele şi după bomboane. Să fi văzut membrii tribului cu tricolorul nostru pe ei! A fost minunat”, îşi aminteşte Alexandra.

 

 

Elbrus august 2012 141

Pe Elbrus, în Rusia, printre zăpezi

 

Tot în Papua, au evitat o ambuscadă doar datorită faptului că au ştiut să acţioneze prieteneşte şi deschis în faţa celor cinci uriaşi cu macete care îi aşteptau de o parte şi de alta a drumului. În Mexic, la şcoala din satul unde au stat s-a arborat drapelul României în cinstea lor, iar după ce au coborât muntele, s-a dat şi o petrecere pentru ei. Iranul i-a impresionat prin profunzimea locuitorilor, atât de deschişi faţă de alte culturi şi foarte senini. Pe Elbrus, au fost invidiaţi chiar de nişte ruşi pentru faptul că primeau sprijin din partea autorităţii locale, pentru a duce steagul judeţului pe vârf: „Le-am povestit că am primit bani pentru asta şi erau extrem de nervoşi că la ei asta nu se poate, că la ei nimic nu se poate, că e numai corupţie peste tot, pe când la noi, la români, totul se poate, că noi facem o mulţime de lucruri frumoase şi primim bani pentru ele, pe când ei nu!”, rememorează Dan. O altă amintire din Papua este că au marcat vârful pe care au urcat: nu exista niciun indicator de vârf şi… i-au antrenat pe băştinaşi într-o operaţiune de tâmplărie ad-hoc, care s-a finalizat cu ridicarea unui indicator pe vârf şi inscripţionarea lui (ce vârf este acolo, cine a făcut şi montat semnul). „Dar ştii că nici pe Mont Blanc nu era indicator? Nici pe Kazbek?”, râde Alexandra. Aşa că în Papua nu au mai aşteptat după alţii, au pus mâna şi l-au făcut ei cu băştinaşii.

 

„Azi e ziua cea mare. Este ziua în care trebuie să arătăm dacă putem să facem un vârf atât de înalt singuri, fără ghid, fără echipă, doar noi şi muntele. Aceasta este prima expediţie pe care o facem doar eu şi tata, bazându-ne pe informaţiile găsite pe internet şi pe experienţa din expediţiile anterioare”. (fragment din cartea „Alexandra şi cei şapte vulcani” – Pico de Orizaba 2011)

 

Pe Kilimanjaro există obligativitatea să plăteşti un ghid pentru a urca pe munte. „Muntele este înconjurat de garduri, din sârmă ghimpată şi sunt puncte de control unde te duci cu paşaportul şi demonstrezi că ai ghid, altfel nu urci. La fel este şi pe Ararat. Şi pe Aconcagua plăteşti taxă, nu este obligatoriu ghidul, dar taxa, da. Noi avem o libertate uluitoare aici în România, în munţii noştri, de ce credeţi că vin străinii la noi?”, spune tatăl Alexandrei. Dacă nu ar fi contactat localnici şi nu ar fi stat în colibe, Papua i-ar fi costat 2.000 de dolari (fără biletele de avion, care au fost 3.000 de dolari pentru amândoi). „Sunt nişte preţuri total prohibitive! Dar pe noi ne-au costat două săptămâni în Papua 600 de dolari, pentru că am judecat lucrurile altfel. Kilimanjaro a fost 5.000 de euro, în schimb”, explică Dan. Iar acum mai au de făcut doi vulcani din circuitul celor şapte: Ojos del Salado (America de Sud – 6.893 metri) şi Sidley (Antarctica – 4.285 metri), două expediţii care, la rândul lor, vor costa foarte mult. Însă notorietatea câştigată, deja, de Alexandra ajută la găsirea sponsorilor, aşa că întreaga familie este optimistă că vor duce la bun sfârşit circuitul. Deja au echipamentul necesar (iar costumaţia achiziţionată este produsă în România, la Timişoara, pentru că vor să încurajeze, la rândul lor, iniţiativa locală). Şi apoi? „Vrem să urcăm pe Aconcagua. Vrem un vârf peste 8.000 de metri. Vrem o traversare de deşert”. Lumea este mare şi are multe locuri care aşteaptă să fie vizitate.

 

Vulcanul din Papua Noua Guinee – marcat 🙂

 

Alexandra reuşeşte să împace şi şcoala, şi prietenii, şi alte activităţi, cu pasiunea ei pentru munte. Pentru că nu se vede lucrând într-un birou, cu hârtii, şi-ar dori să îşi transforme dragostea pentru călătorii în meserie, să îmbine limbile străine cu geografia, turismul. Dar este abia în clasa a X-a, încă mai are timp să găsească drumul care i se potriveşte. Deocamdată, aproape în fiecare weekend, toată familia, cu tot cu câinele lor, pleacă în drumeţii sau la schi. În antrenament. Expediţiile Alexandrei sunt programate în aşa fel încât să nu îi afecteze programul şcolar, în măsura în care se poate (să nu o facă să rateze examene importante), iar ea se bucură de sprijinul liceului în ceea ce face. Anul trecut, o adolescentă de 17 ani din Timişoara, Daria Hupov, a realizat un film documentar despre Alexandra şi aventura ei – „Evoluţii”, care a fost lansat la Timişoara, Deva şi acum urmează să ajungă la Cluj. „Alexandra întotdeauna s-a bucurat de simpatia colegilor, dar parcă după ce au văzut filmul a fost şi mai şi, au înţeles mult mai bine ce face, de fapt, Alexandra şi au fost chiar schimbări de atitudine, în bine, şi în cazul unor profesori”, explică Dana, mama Alexandrei. Ea a fost doar în două expediţii cu Dan şi fiica lor, unde şi-au putut permite încă un bilet de avion, dar nu a urcat pe vârfuri, ci i-a aşteptat la refugii. Cu emoţie. „Când sunt cu ei, este parcă mai uşor, că sunt 12 – 14 ore în care nu am veşti, dar apoi îi văd. Când nu sunt cu ei şi nu am veşti de la ei câte trei zile, atunci este mai dificil”, mărturiseşte Dana.

 

Cu însemnele celor care o sprijină, pe unul dintre vârfurile cucerite

 

Reponsabilă cu scrierea proiectelor pentru finanţări, Dana nu a fost încurajată la început de cunoscuţi în ceea ce priveşte demersul înspre autoritatea locală. „Mi-au spus că fără sprijin politic nu voi primi niciun ban, că nu are sens să încerc să depun proiecte pentru finanţări de la primărie… Dar eu l-am scris pe primul şi l-am depus. Nu ştia nimeni nimic de noi, nu avem spate, cum se spune, eu nici măcar nu ştiam că există fonduri pentru activităţi sportive, portarul de la primărie mi-a spus! Proiectele noastre intră în competiţie cu altele şi, dacă se votează, primim bani, dacă nu, nu. Dar am reuşit şi am primit mereu sprijin din partea autorităţii locale, plus sponsorii”, explică mama Alexandrei. „Noi ne considerăm mici ambasadori ai României, peste tot pe unde mergem. Şi dacă nu am primi niciun ban, tot am duce steagul judeţului pe vârf!”, punctează tatăl. „Şi al liceului!”, spune Alexandra. „De fiecare dată când o văd pe vârf, când trebuie să îi fac poza cu steagul şi ea ridică steagul deasupra capului, îmi dau lacrimile”, recunoaşte Dan Marcu.

 

„Fiecare dintre noi suntem trimişi pe lume cu o misiune şi trebuie să luptăm pentru a o afla. Ceea ce cred eu este că lupta aceasta constă în mare parte în evoluţie. Şi nu o vei putea atinge niciodată dacă nu treci peste limitele pe care le ai. Depinde de noi dacă ne descoperim sau misiunea, dar, odată găsită, nu alerga după ea, ci aleargă cu ea”. (fragment din cartea „Alexandra şi cei şapte vulcani” – În loc de final)

 

Duetul tată-fiică documentează fiecare expediţie prin fotografii, filmări şi însemnările din jurnalul Alexandrei, dintre care o parte se regăsesc şi în cartea ei sau pe blogul pe care îl scrie, al cărui motto este „Fiecare om are Everestul lui”. Când circuitul vulcanilor va fi complet, va mai scrie încă o carte. Iar munţii vor face mereu parte din modul ei de viaţă. „Fata cu munţii, aşa mă strigau colegii la început, aşa mă ştie lumea. Mi se spunea şi Kilimanjaro, încă mă mai strigă cineva aşa”, râde Alexandra cea plină de optimism. Şi râd şi eu cu ea, gândindu-mă la povestea pe care mama ei a inventat-o pentru ea, când era copil, ca să o încurajeze să urce muntele pas cu pas – că există un spiriduş al muntelui, pe care trebuie să îl găsească şi să îl ducă acasă cu ea. Alexandra nu ştie, nu i-a spus nimeni încă, dar ea însăşi este spiriduşul muntelui. Iar munţii o iubesc pentru asta şi o ajută să îşi împlinească visul: să ajungă pe cele mai înalte culmi.

 

 

Fotografii: Arhiva familiei Marcu Dan, Dana şi Alexandra, Climb for You

Foto main: Mexic 2011

 

Trailerul filmului “Evoluţii”:

 

 


3 comentarii

  1. Mi-au dat lacrimile! Impresionant…si cat de bine ai punctat, Camelia, spiridusul muntelui este aceasta minune de copil, Alexandra! Bravo, copil curajos! Felicitari parintilor pentru cum au crescut-o si cum o incurajeaza sa isi depaseasca limitele! Iar tu, Camelia, esti grozava!!!

  2. Poveştile ne invadează în fiecare clipă, iar noi, din lipsă de timp, le citim pe diagonală. Răsfoim pagini, cuvinte şi amintiri. Şi suflete. Pentru că articolul tău, Camelia mi-a amintit că suntem suflete care scriu poveşti. Mulţumesc şi sunt recunoscătoare pentru sufletul pe care l-ai pus în povestea Alexandrei. Povestea ta…povestea noastră.

Reply To Dana Marcu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger