Alexander Nanău: Filmările în Ferentari au fost, într-un fel, ca fotografia de război

0

Diseară, la ora 18:30, va fi proiectat la Frontline Club Bucureşti documentarul Toto şi surorile lui, al regizorului Alexander Nanău. Prezentat în cadrul Festivalului One World România, la secţiunea Adulţi de nevoie, filmul spune povestea a trei copii din ghetoul Ferentari, rămaşi să-şi poarte singuri de grijă după ce mama a intrat în închisoare pentru trafic de droguri.

 

TOTO-SI-SURORILE-LUI-708x350

 

Documentarul este însă mai puţin un comentariu social, care oricum reiese subtil din ţesătura întâmplărilor, a atmosferei şi a stărilor înregistrate de cameră, cât o epopee a copilăriilor din care lipseşte judecata, căreia îi ia locul, din plin, empatia. Toto şi surorile lui a câştigat deja multe premii internaţionale: Cel mai bun documentar internaţional la Zurich Film Festival, Cel mai bun documentar la Festivalul de la Varşovia, Cel mai bun documentar sud-est european la Silver Eye, Cehia, Marele Premiul al Juriului la Premiers Plans d’Angers, Franţa şi altele. Am stat de vorbă cu regizorul Alexander Nanău despre documentarul la care a filmat 14 luni, dar în care poveştile se schimbă mult mai pe repede înainte decât într-o viaţă aşezată, mai banală.

 

Cum ai ajuns în contact cu povestea lui Totonel şi ale celor două surori ale lui, Andreea şi Ana? O căutai dinadins sau te-a găsit ea pe tine?

S-a întâmplat mult mai banal, când cineva de la o casă de producţie mi-a spus că aveau nişte fonduri europene şi m-a întrebat dacă vreau să fac ceva despre comunităţi rome. Evident, nu m-a interesat să fac nimic nici despre comunităţi rome, nici cu fonduri europene şi oengiste. Dar am acceptat să mă duc prin ţara şi să-mi fac o idee despre comunităţile rome, pentru că nu eram deloc în contact cu această lume. Acolo m-a izbit foarte tare situaţia în care se afla copiii din aceste comunităţi marginalizate. Mi-am imaginat cum aş fi fost eu dacă m-aş fi născut, din pură întâmplare, într-o astfel de situaţie şi cum aş fi reacţionat pe la vârsta de 9-10 ani, când începi să înţelegi mai multe şi ai vrea să faci parte dintr-o “societate normală”. Plecând de la ideea asta şi de la interesul pentru cum traversează psihologic un copil un astfel de moment, am acceptat să iau în calcul un film, dar doar din perspectiva unor copii, excluzând adulţii. Am început să caut personaje şi poveşti şi ne-am concentrat pe Ferentari pentru că tocmai se deschisese acolo centrul de sprijin pentru copiii din zonă, un punct de atracţie bun, unde puteam să întâlnesc copii. La început, am lucrat cu alt băieţel care, din păcate, s-a schimbat foarte puternic când am venit cu camera. Era deja vedetă. Dar într-o bună zi, băiatul ăsta l-a adus pe Totonel din ghetou, să-i arate centrul. Aşa am intrat în contact cu el, a apărut şi Andreea, sora lui, iar pas cu pas ne-am apropiat şi mi-am dat seama că s-ar putea să fie destulă stofa la ei pentru un film.

De ce spui că nu ai face un film cu fonduri oengistice?

Aş refuza să fac o temă dată, cum ar fi comunităţile rome. Nu cred în efectul acestor filme, care abordează teme statistice. Evident, şi eu vreau să influenţez spectatorul, dar într-un mod în care el singur să-şi pună probleme. Pentru mine, e mult mai important să fac un spectator să trăiască intens o oră jumate alături de un personaj, în lumea lui. Să fie ca într-un vis, din care, când ieşi iar în lumea ta, începi să ai o comparaţie.

Cum s-a petrecut negocierea încrederii dintre tine şi copii?

Am avut o chimie foarte bună şi lor le-a plăcut ideea. Erau nişte copii nebăgaţi în seamă, iar dintr-o dată, cineva le-a spus că sunt destul de interesanţi, încât ar vrea să facă un film despre ei. E greu de imaginat un copil care ar refuza asta. Am petrecut mult timp cu ei, lucru care înainte le lipsea. Pentru Totonel, timpul petrecut împreună în garsoniera unde locuia şi unde filmam a fost foarte preţios. Conta mult că era cineva cu el, că nu era singur. De multe ori, seara îmi spunea să nu plec până nu adoarme, iar eu aşteptam până adormea.

Toţi trei aveau personalităţi incitante, foarte diferite, aproape opuse, încât te poţi întreba cum se poate că cei trei să fie fraţi. În ceea ce-o priveşte pe Andreea, pentru o fată din acea zonă, la vârsta ei, a trebuit să înghită multe atacuri de la comunitate pentru că cineva mergea după ea cu camera şi o filma. Ruşinea de expunere era mare în cazul ei, dar tocmai de-aia am admirat-o mult că a avut acest curaj de a trece peste baza lor şi de a intra în jocul de a face filmul. 

 

 

Se petrec multe lucruri dramatice în perioada în care tu i-ai filmat pe copii. Ţi s-a întâmplat să te simţi neputincios în faţa lor?

Lucrul la documentarul ăsta e, într-un fel, că fotografia de război. E o lume în care intri, care a existat fără tine şi înainte şi care va exista şi după ce vei pleca, şi trebuie s-o accepţi aşa cum e. Cât timp am fost cufundat în această lume, am încercat să n-o judec şi să n-o măsor cu normele şi cu valorile lumii mele, pentru că ar fi fost imposibil. Sentimentul de neputinţă venea mai degrabă din faptul că nu înţelegeam această lume nouă. Stăteam şi filmam pur şi simplu instinctiv, dar intelectual şi emoţional nu înţelegeam nimic, pentru că acei oameni erau “programaţi” diferit de mine. Am renunţat la încercarea de a înţelege această lume şi m-am lăsat deschis unei fascinaţii.

Evoluţia lui Totonel şi a Andreei, în film, e impresionantă. Crezi că le-ai influenţat în vreun fel traiectoria?

Nu cred că le-am influenţat în mod explicit traiectoria – la capitolul ăsta, clubul era cazul fericit, care juca un rol important în viaţa lor. Prezenţa mea, în schimb, a influenţat la fel cum influenţează prezenta oricărui alt om. Cred că discuţia despre documentar şi persppectiva fly on the wall e prăfuită şi aberantă – şi în fizică s-a descoperit că, dacă priveşti un obiect, el începe să se schimbe. Jobul meu de a aduce pe ecran această poveste are 100% de-a face cu relaţia mea cu acei oameni. Alt om ar fi ajuns cu ei la cu totul alt rezultat.

Sunt multe cadre în garsoniera din Ferentari, unde adulţii îşi injectează heroină, legale, var. Cum ai reuşit să devii “invizibil” într-un context aşa de tabuizat?

Am avut o relaţie foarte bună cu oamenii de acolo şi nu am depus niciun efort în sensul ăsta. Şi asta face parte din jobul meu, să fac oamenii să fie naturali şi să nu se ascundă. Mult timp, a fost o frustrare în montaj pentru că ne-am fi dorit să includem şi poveşti adiacente de la oamenii din garsonieră, fiindcă aveau poveşti puternice, dar materialul nu ne-a permis. Puteai să faci un film doar în locuinţa aia.

Cum ţi s-a părut viaţa în ghetoul Ferentari?

Ghetoul e vibrant. Chiar mi-a plăcut mult atmosfera din ghetou, pentru lejeritatea de viaţă pe care am simit-o acolo. Vara, toată lumea stă pe strada noaptea şi are o lejeritate de viaţă, care uneori poate fi de invidiat pentru noi, cei care trecem prin viaţă în viteză. Ca atunci când mai mergi prin tari arabe şi vezi moşuleţi care stau şi joacă table de dimineaţă până seara, şi începi să-i invidiezi pentru modul foarte diferit în care tratează timpul. La fel şi în Ferentari, care are ceva atrăgător când vezi tineri de 20-30 de ani petrecând foarte mult timp pe stradă.

Ai avut parte de ostilitate din partea comunităţii sau, dimpotrivă, ţi s-au demontat anumite prejudecăţi odată cu acest film?

Nu am avut niciun fel de probleme. Nimeni nu ne-a atacat, nimeni nu ne-a deranjat şi nici n-a încercat să oprească ceea ce făceam. E o mare prejudecată la mijloc. Proiectul ăsta m-a schimbat foarte mult şi la nivel personal. Prima dată când m-am dus, mi-am lăsat maşina la Bellu, ca să nu intru cu maşina în cartier. După aia mi-am dat seama cât de nebun poţi să fii, să ajungi la asemenea gesturi.

Cum a fost relaţia cu mama copiilor, aflată pe aproape toată perioada filmărilor în închisoare?

Mama e un personaj puternic, care a trecut printr-o anumită viaţă şi a învăţat să joace rolurile pe care are nevoie să le joace pentru viaţa asta. Interacţiunea cu ea a fost cât se poate de deschisă şi am fost cât am putut de onest cu ea şi, la rândul ei, a încercat să întreţină aparenţa mamei care se ocupă de copiii ei cât poate de bine. La final însă, se vede clar diferenţa de percepţie dintre ea şi copii, atâta timp cât ea nu înţelege schimbarea şi crede că, atâta timp cât şi mama ei şi ea au fost în puşcărie, şi copiii ei vor merge la puşcărie. Nu înţelege ce vor copiii de la ea şi are impresia că se simt mai buni decât ea, că se cred “români.”

De ce ai ales să inserezi în film imagini filmate chiar de copii, în intimitatea lor?

Eram curios dacă nu cumva puteam obţine de la ei material interesant de implementat în film şi am organizat un workshop la club. Ne-am uitat la filme, îi puneam să scrie mici poveşti cu cele câteva cuvinte pe care ştiau să le scrie, ne uităm la scurtmetraje de Abbas Kiarostami şi le reinscenam, apoi le montăm. Apoi le-am luat camere şi i-am învăţat să o folosească, să n-o trateze ca pe o jucărie. Separat, am lucrat cu Andreea, în ideea în care ar fi putut ţine un jurnal video, din care să integrăm fragmente în film. Asta i-a plăcut din ce în ce mai mult şi a început să aducă material din ce în ce mai interesant.

Cum au primit copiii propria lor proiecţie pe ecrane?

Au personalităţi foarte puternice şi tocmai asta e impresionant, că povestea cu filmul nu i-a dezechilibrat deloc. Nu au niciun fel de arogantă şi sunt foarte realişti cu tot ce se întâmplă. Toto e foarte puternic şi merge în continuare ca o locomotivă, ceea ce e încântător. Cred că un copil din lumea noastră “normală” ar pica mai degrabă în plasă şi ar crede că, dacă toată lumea le spune că sunt interesanţi, ajung să se creadă şi mai interesanţi.

Ce se întâmplă acum cu cei trei copii din documentar?

Totonel a rămas la casa de copii, Andreea locuieşte cu prietenul ei, iar Ana e la puşcărie. Fiindcă înainte primise pedeapsa cu suspendare, pentru că a furat un telefon, a primit patru ani şi jumătate de închisoare. Să vedem cât primeşte oare Radu Mazăre pentru că a furat câteva milioane. Gigi Becali scrie o carte şi iese din închisoare, dar tinerii care fură un telefon sau care vând 0,5 grame de heroină, care oricum nu cred că avea niciun bob de heroină pură, intraăpatru ani jumate. Sistemul ăsta de justiţie îi distruge clar: dacă bagi un tânăr de la 17 ani la închisoare timp de patru ani, e clar că îl afunzi şi mai mult în lumea din care nu mai au nicio şansă să iasă. Mama celor trei a mai făcut un copil şi trăieşte cu bebeluşul în Ferentari. Desigur, am păstrat legătura cu copiii: am fost cu Toto la Viena, unde am proiectat filmul şi tocmai m-am întors de la Praga cu Toto şi cu Andreea.

Cum a primit publicul străin documentarul?

E o poveste care chiar comunică foarte bine cu toată lumea. Nu am întâlnit până acum vrei ţară în care să nu fie efectul foarte puternic. Nu-mi dau seama de ce, receptarea din Franţa şi Italia a fost de-a dreptul excepţională, lucru care a dus şi la pregătirea unui sistem de distribuţie destul de mare în aceste două ţări.

Au apărut în ultimii ani numeroase documentare şi reportaje despre comunităţi marginale din România şi despre mizeria în care se zbat. Jurnalistul Michael Bird scria de curând că sărăcia a ajuns cea mai mare atracţie turistică a României. Cum comentezi fenomenul ăsta?

Mi se pare horror că se întâmplă asta. Cred că toate aceste demersuri exploatează mizerabilul acestor lumi. Pe de altă parte, cred că, deşi  eu intru în aceste lumi, care au mizerabilul lor, mă interesează partea umană şi puternică a personajelor. Nu vreau doar să mai adâncesc un pic imaginea deja existentă. Mizeria este doar exteriorul, dar în spatele lui există oameni al căror interior este 100% sincron cu al tău. E pur şi simplu un hazard că au ajuns să se nască acolo şi nu tu. Toţi funcţionăm pentru că aşa am fost învăţaţi să funcţionăm, iar lucrul ăsta se aplică şi în lumea “lor”.

În acelaşi timp, cred că există şi o problemă terminologică: având în vedere că televiziunile îşi numesc reportajele de doi bani documentare, publicul român are impresia că documentarul asta e, mizeria pe care o văd ei la nu ştiu ce mare televiziune de ştiri. Există o mare problemă de percepţie despre ce înseamnă un documentar.

Cum arată viitorul pentru Toto şi surorile lui?

În aprilie, va avea premieră în SUA, la Tribecca, apoi la Hot Docs. În vară vor fi lansările în cinematografele din Italia, în toamnă în Franţa, unde va fi o distribuţie destul de mare. Din mai, îl lansăm şi în România, unde va intra în cinema, dar unde va fi prezentat mult în cadrul unor evenimente. Ne propunem să-l ducem şi prin ţară, în comunităţi cum sunt cea de la Baia Mare, a romilor care trăiesc dincolo de zid.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger