A fost o oră de vis. Capul în nori și în ceață, dar cu picioarele pe pământ. Descălțat la 0 grade, descărcat de energiile negative ale orașului, de cartierul meu beton. În dimineața aia de joi m-am simțit singur și complet. Alții mergeau la lucru, iar eu eram într-un performance straniu și încețoșat. O boemă activ(ist)ă, nu stabileam nici un record, nu pregăteam vreunul, nu mă întremam în sensul atât de practic în care o fac ceilalți alergători, adulmecam doar aerul rece și umed al dimineții, covorul de frunze îngălbenite.
de Adi Dohotaru
Cuvintele-mi se simțeau ca într-o compunere de gimnaziu, plină de metafore, iar realitatea atât plină, încât limba avea un clinchet spart, gol, pălea în redare. Totul devenea proaspăt și din nou mirabil, veverițele se jucau în copac mai aproape de mine ca niciodată. Cât să le fotografiez. Alergarea în roua dimineții mă fortifica. Comunicam cu energiile pământului, nu mai simțeam frig.
Corpul era ca un cocon, simțeam cu acuitate orice senzație, orice pasăre singuratică, scoarța fiecărui copac, gheața pe care alunecam cu talpa goală și bătătorită. Eram în mișcare și-mi ajungeam mie însumi. Mă gândeam: vreau să mă pipăi și să urlu, este! Dar nu mai trebuia să urlu, mugea trupul de plăcere în fiecare pas de alergare. Hehe, eram o vită descălțată, cu bucurii simple, cu extaze firești!
Doar în oraș trupul mi se transformă, ies din cocon, devin larvă, caut hrană și dorință, dar în pădure îmi acceptam singurătatea și vidul din fiecare particulă de ceață, vid consumat homeopatic, într-o așteptare activă și anticipativă, în doze mici ca antrenament pentru vidul cel mare, la care mă gândesc adesea, ca singura mea certitudine.
Când ceața începu să se ridice, clipa se suspendă, zorile se cocoțară în cer, am ieșit din feeria pădurii, să caut hrană. Îmi părăseam gândurile din ceață, veniră dorințe pe cât posibil utile și clare.
Am admirat PeriFeeria, proiectul Lalei Panait & friends de vopsire multicoloră a garajelor, în continuare proiectului de grădinărit și a concertelor și dezbaterilor din zona La Terenuri, Mănăștur. Ar merge poate la primăvară și un DIY sau variante finanțate pentru mobilierul urban distrus. Băncile și hințile sunt distruse și neamenajate pentru că primăria nu revendică terenul, spațiul public al Mănășturului, de la noii proprietari postdecembriști, împroprietăriți ca atâția alții printr-un abuz al unei legi restitutio in integrum gândită catastrofic și aplicată abuziv.
Câteva garaje vopsite. Haidem la primăvară să continuăm treaba alături de la Lala Panait & friends!
Răgazul lăsat de stoparea temporară a lucrărilor la noul parking din apropierea terenurilor verzi și de sport, ne-ar permite să discutăm și cum gândim investițiile urbane altfel decât prin privilegierea traficului auto prin construcții de parking-uri, asfaltat străzi, amenajat centuri peri-urbane. Orașul e al oamenilor, nu al mașinilor.
Un parking necesar, dar care trebuie cuplat și cu investiții în spații verzi.
Dar destul cu propunerile, m-am concentrat pe garaje, m-am bucurat de noile lor culori. Trecând pe lângă ele parcă au adus mai aproape pădurea de mine.