Bine, bine, faci downshifting, că eşti de una singură, nu ai familie. Dacă ai avea un copil, doi, ai mai face asta? Ai pune educaţia lor în mâinile unor dascăli de la ţară, unde lucrurile “stau cum stau”? Am auzit întrebarea asta atât de la persoane din mediul urban, cât şi din mediul rural, unde îmi petrec de mai bine de un an viaţa. Şi, recunosc, mi-am pus şi eu problema ce aş face dacă ar fi şi un copil la mijloc. Pentru că tot ceea ce îmi povestesc copiii care merg la şcoala din comună nu mă încurajează deloc să am încredere în sistemul de educaţie din prezent.
de Camelia Jula
Pentru că, aşa cum îmi recunoaşte şi mama, care a fost profesor 35 de ani, “sistemul e viciat din rădăcină, acum”. Şi dacă vrei să îi oferi tu educaţia necesară copilului, considerând că ai abilităţile şi resursele necesare, nu prea este voie. Statul român ţi-l vrea instituţionalizat.
Din primăvara anului trecut, m-am trezit, pe lângă agricultor amator, şi profesor de engleză. Neoficial, desigur. Am cinci copii din sat care vin „la meditaţii” (pe troc, nu pe bani), iar cu vecinele mele dragi (una în clasa a VI-a, una într-a VII-a), paleta s-a diversificat: facem şi muzică, istorie, geografie sau fizică, uneori. Confesiunile lor despre ce fac şi ce se întâmplă la şcoală m-au lăsat de multe ori fără grai (nu intru în amănunte, ca să le protejez, dar pot menţiona ore neţinute, materie nepredată, profesori care nu verifică temele sau o fac din pix ori neîncurajarea folosirii regulii de trei simplu la calcule, însă lista e mult mai lungă). O mămică mi-a povestit că toată clasa în care este băiatul ei a dat lucrare de control la religie, dar profesorul a ales să treacă în catalog numai notele celor care au luat peste 7, iar pe cei cu note sub 7 urmează să îi mai asculte. Nu de puţine ori, copiii sunt întrebaţi dacă vor să li se treacă notele în catalog sau nu; alteori, notele sunt ridicate pentru toţi cu un punct, ca să „iasă bine” (de când pentru liceu contează mediile din anii de şcoală generală, totul se umflă, într-un complot elevi – părinţi – profesori menit, chipurile, să ajute copiii). Nu demult, la engleză, elevii au fost învăţaţi că „flood” se pronunţă „flud” (când şi o minimă verificare cu dicţionare audio valabile online poate demonstra varianta corectă de pronunţie). (Menţionez că vecinele mele, de la care ştiu cele mai multe detalii, sunt fete foarte silitoare, premiante, printre primele din clasă, care merg şi la olimpiade, deci nu vorbesc de copii care să se plângă aiurea, pentru că nu le place lor şcoala.)
Cum sunt aproape zilnic în compania lor şi avem discuţii despre şcoală, sistem, învăţământ, mai auzind şi ştirile momentului, am ajuns să îmi pun problema educaţiei unui copil, am ajuns să încep să gândesc din perspectiva părintelui care vrea ceva (de calitate) pentru pruncul lui. Homeschooling a fost primul lucru care mi-a venit în minte, desigur, dar realitatea este că nu locuiesc în America, ci în România, aşa că am stat să analizez opţiunile. Dacă aş rămâne la ţară şi copilul meu ar creşte, alături de mine, în mediul rural, care mi-ar fi variantele?
Unu: să merg pe mâna sistemului nostru, aşa cum este el, mereu schimbător, plin de contradicţii şi de injustiţii, să accept ca ăla micu al meu să vină acasă boncănind „flud” prin casă, că aşa i-a spus doamna că se zice la inundaţie în engleză, să îl corectez având grijă să nu se prindă „doamna” că el ştie mai multe decât ea – cu alte cuvinte, să îl învăţ, de mic, să fie duplicitar, pentru că aşa mi-o cere sistemul.
Doi: să mă duc cu reclamaţii la adresa profesorului / profesorilor, de fiecare dată când experienţa mea şi cunoştinţele mele îmi spun că nu mi-au învăţat bine odrasla, că metodele lor nu sunt potrivite şi că nu sunt corecţi la clasă. Să fac petiţii, să fiu „tare în clonţ”, dar şi să îmi asum faptul că pruncul meu ar putea avea de suferit din cauza asta, răzbunarea profesorilor fiind tot asupra lui. „Ai putea ajunge să îl muţi în altă şcoală, de nevoie, dacă inspectorul care vine să verifice reclamaţiile tale îi dă dreptate profesorului, nu ţie sau dacă profesorul are spatele ţinut politic”, mă avertizează mama. După 35 de ani în sistem, tind să o cred că ştie ce spune.
Trei: să îl dau la instituţii de învăţământ particulare, indiferent de eforturile financiare necesare pentru asta. Doar că… nu prea am, în zonă. Ar trebui să mă mut înapoi la Bucureşti sau Cluj ca să pot duce copilul încă din clasa I la o şcoală particulară, unde dau un ban, dar primesc nişte garanţii (în varianta optimistă).
Patru: îmi fac eu şcoală particulară (mi-a trecut prin cap ideea). Dar în clipa în care am analizat ce este necesar pentru aşa ceva, am şi renunţat. De la autorizaţii de toate felurile la spaţiu, bani de profesori, de taxe şi impozite, număr de elevi cu părinţi care să susţină, totuşi, existenţa şcolii (mai ales într-un mediu rural, căci nu cred că statul român ar aprecia dacă i-aş plăti impozitul în lapte şi ouă, aşa cum mi se plătesc mie acum meditaţiile la engleză). Practic, eşti descurajat încă dinainte de a începe un proiect de acest gen.
Cinci: refuz să îmi dau copilul la şcoală, acceptând că voi fi amendată de stat pentru asta, ba, cine ştie, poate mă dă Protecţia Copilului în judecată, că îi refuz dreptul la educaţie, deşi biblioteca mea depăşeşte cu mult lista de lecturi cerută de şcoală elevilor, în prezent.
Şase: apelez la singura modalitate valabilă, în prezent, de homeschooling, pentru un copil român – înscrierea lui la cursuri la distanţă la o şcoală din străinătate, care oferă foaie matricolă şi diplomă recunoscute de statul român. Desigur, dacă am capacitatea financiară să fac acest lucru. Este singura portiţă legislativă care îmi permite controlul asupra educaţiei copilului meu, în felul dorit de mine.
Problema educaţiei la domiciliu în România nu este un subiect nou. Metoda a mai existat, în alte epoci şi s-a luat în discuţie şi în ultimii ani. Există o asociaţie, numită Home Schooling Romania, care militează pentru stabilirea unui cadru legal al educaţiei la domiciul în România, măcar după modele deja existente în alte ţări. Asociaţia a luat fiinţă în 2002 şi organizează conferinţe şi dezbateri pe tema educaţiei la domiciliu. În 2003, acest concept a fost introdus în legea învăţământului, dar numai referitor la copiii care nu se pot deplasa din cauza unor afecţiuni fizice ori psihice. Dar „educaţia acasă” a fost explicit menţionată în legislaţia românească (drept formă alternativă de învăţământ), înainte de naţionalizarea educaţiei (adică înainte de 1948). După 1990, însă, lucrurile au rămas pe aceleaşi principii stabilite de sistemul instituţionalizat pentru toată lumea. Un articol din România Liberă, din 2010, arăta că, la vremea respectivă, în România existau 50 de familii care practicau educaţia la domiciliu în forma permisă de legea actuală românească: îşi înscriu copiii la şcoli din afara României, care oferă actele recunoscute de statul român, prin sistemul de învăţământ la distanţă (programe – umbrelă). Ulterior, copiii se pot transfera în sistemul românesc (o pot face oricând în timpul şcolii) sau pot obţine diploma de absolvire emisă de şcoala la care au fost înscrişi la distanţă, sub condiţia ca aceasta să fie recunoscută în România.
SUA: 2 milioane de elevi sunt educaţi la domiciliu
Cercetătorii spun că termenul de „educaţie la domiciliu” nu este interpretat şi înţeles corect. Educaţia copilului acasă nu se face, practic, între patru pereţi, nu domiciliul fizic este şcoala lui. „Termenul de domiciliu se referă mai mult la o educare care porneşte de la decizia celor de la domiciliul respectiv şi nu de la decizia şcolii. Părinţii care optează pentru educaţia la domiciliu au la dispoziţie o gamă mai largă de facilităţi, cum ar fi cărţi, televizor, radio şi internet, şi facilităţile comunitare, cum ar fi librăriile, muzeele, centrele sportive, galeriile, expoziţiile, precum şi cunoştinţele şi resursele unor prieteni, vecini şi cunoştinţe. Cuvântul german Ausbildung încă mai cuprinde, în interpretare, sensul original al cuvântului educaţie, care implică dezvoltare şi cultivare (ca şi antrenare şi instruire). Educaţia la domiciliu nu este nicidecum o educare între patru pereţi, care nu implică implicarea individului sau instruirea acestuia”, scria, în anul 2000, Amanda J. Petrie, cercetător în cadrul Universităţii Liverpool, Marea Britanie. Tot ea compara libertatea de decizie a părinţilor în cazul îmbolnăvirii copilului (stă la latitudinea lor ce tip de spital aleg, ce tip de medicină, dacă merg la stat sau la privat etc.) cu lipsa acestei libertăţi de decizie când vine vorba de educaţia copilului: „În caz de boală (…), statul este de părere că părintele, deşi nu este specialist în domeniu, va lua decizia corectă, chiar dacă ar putea fi o decizie legată de viaţa sau moartea copilului. În educaţie, care nu este o situaţie de viaţă sau moarte, legislaţia guvernului nu mai are încredere în părinţi în aceeaşi măsură, mai ales în momentul în care părinţii doresc să-şi asume complet responsabilitatea pentru educaţia copilului lor. În unele ţări, educaţia la domiciliu nici măcar nu este permisă, iar o lege în acest sens este pur şi simplu evitată. În aceste ţări, părinţilor le este permis să aleagă doar între şcoli din domeniul guvernamental sau cel particular. În alte ţări, educaţia la domiciliu este permisă numai în cazuri foarte strict stabilite şi sub controlul foarte riguros al statului. Se acordă încredere maximă părinţilor în ţări cu o legislaţie care nu numai permite educaţia la domiciliu, ci lasă părinţii să decidă forma concretă pe care această educaţie o ia. Astfel de legislaţii au încredere în rezultatele obţinute în anii de studiu acasă, la şcoală şi în viaţa adultă”, notează cercetătoarea britanică.
Marea Britanie: 300.000 de elevi sunt educaţi la domiciliu
Problema este, de fapt, că educarea obligatorie este confundată cu şcolarizarea obligatorie, în cele mai multe cazuri (cum este, de altfel, şi cazul României). Motivele pentru care părinţii vor să îşi educe copilul acasă pot fi multe şi variate: pot fi de natură religioasă sau de natură geografică (nu există şcoli în proximitatea locuinţei, în zone rurale sau izolate, spre exemplu); pot proveni din dorinţa de a oferi siguranţă copilului, în contextul în care violenţa în şcoli este în creştere (cu predilecţie în SUA, dar nici noi nu stăm rău la acest capitol) sau de a-l proteja de influenţa unui anturaj în care se consumă droguri; pot veni din convingerea părinţilor că metodele şcolare folosite nu sunt în cel mai bun interes al copilului sau din cea că o educaţie specializată, încă de mic, va duce copilul către realizări importante. Lista este deschisă. În principiu, sunt definite două categorii de părinţi care aleg homeschooling-ul: cei foarte religioşi şi cei cu vederi new age, adică foarte moderni. De-a lungul istoriei, în toată lumea au existat părinţi şi tutori, cu diferit statut social şi diferite grade de bunăstare, care şi-au educat copiii. Amanda Petrie arăta, în anul 2000, că în ultimii treizeci de ani, în SUA şi Marea Britanie şi, respectiv, în ultimii 5 ani, în alte state europene, s-a remarcat o creştere constantă a cerinţei părinţilor de a-şi educa la domiciliu copiii. S-au format grupuri de sprijin şi iniţiativă în acest sens, asociaţii sau fundaţii şi s-au scris petiţii sau chiar propuneri legislative.
România: 2,8 milioane de elevi înregimentaţi în învăţământul preuniversitar (2010)
În Europa, au fost identificate trei categorii de state, în funcţie de atitudinea faţă de educaţia la domiciliu:
– cele care sprijină educaţia de acest tip şi au făcut-o mereu (Belgia, Danemarca, Irlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Suedia, cea mai mare parte a Elveţiei, Marea Britanie);
– cele care nu au permis-o, dar o permit acum (Austria);
– cele care nu permit nici acum acest gen de educaţie, decât în cazuri izolate, specifice (Spania, Grecia, unele cantoane elveţiene, Olanda, Germania, chiar şi România, care permite asta numai pentru copiii cu deficienţe).
Ce spun studiile despre copiii educaţi la domiciliu:
– sunt mai maturi şi se integrează mult mai bine în societate;
– sunt încurajaţi activ de părinţi să ia parte la activităţi ale comunităţii;
– vin în contact cu copii şi adulţi de vârste diferite, deci nu sunt limitaţi la o anumită grupă de vârstă;
– în grupuri mari, copiii au tendinţa de a se simţi mai degrabă izolaţi, astfel că, luaţi individual, se simt mult mai bine;
– sunt scutiţi de presiunea mediului înconjurător, de violenţe fizice şi verbale (mai ales dacă cresc într-un cămin unde acestea nu există sau există foarte rar).
Copyright©2004 “Educating the Whole Hearted Child”, Clay and Sally Clarkson, traducere AHS România
Exemplele celebre nu sunt deloc de lepădat când vine vorba de educaţia la domiciliu: la noi, regele Carol al II-lea a fost educat de regele Ferdinand; Alexandru Odobescu, Constantin Negruzzi, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, Ioan Slavici şi alţii au fost educaţi total sau parţial acasă. Cel puţin zece dintre preşedinţii americani au studiat parţial sau integral acasă – George Washington, ai cărui profesori au fost părinţii săi, Thomas Jefferson (şcolit de tatăl său) ori Abraham Lincoln fiind doar trei exemple în acest sens. Tot la domiciliu au studiat: omul de ştiinţă Blaise Pascal, inventatorul Benjamin Franklin, inventatorul Thomas Edison (acesta a fost exmatriculat de la şcoală, la 7 ani, fiind declarat incapabil, astfel că a început să înveţe acasă, cu mama lui; la vârsta de 10 ani, ea i-a pus în mână o carte cu cunoştinţe elementare de fizică, iar acesta a fost începutul studiului autodidactic ce l-a transformat în inventatorul de mai târziu); scriitorul Mark Twain şi-a început, şi el, studiile acasă, la fel şi Charles Dickens; tot şcoliţi acasă au fost şi Agatha Cristine, Wolfgang Amadeus Mozart, Felix Mendelson, Claude Monet, Leonardo da Vinci, Hans Christian Andersen, Joseph Pulitzer, Charlie Chaplin, Louis Armstrong, Albert Einstein. Potrivit aceluiaşi articol citat din România Liberă, „Arran Fernandez, cel mai tânăr student la Cambridge din ultimii 237 de ani, nu a fost niciodată la şcoală, fiind educat acasă, de tatăl său. Adolescentul de 15 ani a început o specializare în matematică la Colegiul Fitzwilliam din cadrul prestigioasei universităţi. Arran avea 5 ani când a devenit cea mai tânără persoană care a primit certificatul GCSE la matematică, examen echivalent bacalaureatului, care în SUA se susţine, de obicei, în jurul vârstei de 16 ani”.
Vreau să cred (şi cred) că nu orice dascăl, indiferent de mediul în care predă, devine un sclav al sistemului viciat. Că sunt profesori care reuşesc să găsească metodele şi portiţele necesare pentru a stimula elevii şi a-i educa inteligent. Mama a fost genul acesta de profesor şi mai cunosc vreo câţiva – este drept, mai toţi, acum, sunt pensionari, dar am întâlnit şi mai tineri. Cred că Domnul Trandafir mai există în dascăli din mediul rural, în ciuda etichetei care se aplică acestuia (că la ţară ajung absolvenţii mai slab pregătiţi, că nu se face şcoală ca la oraş, că elevii sunt dezavantajaţi în faţa celor din oraşe când vor să meargă la liceu etc.). Am întâlnit stereotipurile menţionate, dar şi unele excepţii. Se poate spune că nici şcoala din mediul urban nu mai prezintă multe garanţii (dar aici este o cu totul altă discuţie) – în fond, filmările pe care le vedem pe YouTube de prin şcoli nu fac decât să ne ridice părul vâlvoi, de multe ori. Recunosc, flexibilitatea educaţiei la domiciliu mă face să înclin serios spre această opţiune, dacă va fi vorba de copilul meu. Şcoala lui ar putea fi natura (aşa cum a fost şi pentru mine până la vârsta de 7 ani), grădina, grajdul, curtea casei, pomii, pădurea, ar putea fi muzee, călătorii, biblioteca, excursiile, muzica, pictura, îmbinând toate celelalte discipline – toate făcute nu neapărat după o programă strictă, ci doar după una necesară în evaluările care să îi permită copilului, ulterior, să ajungă la un liceu sau o universitate (şi aceste evaluări, la rândul lor, pot fi făcute online, de la distanţă). Am crescut şi învăţat într-un sistem instituţionalizat, dar în care scara de valori era diferită de cea din prezent. Pentru toate cele pe care le-am experimentat eu ca elev şi nu mai există astăzi, tind să rămân un adept al educaţiei acasă, dacă downshiftingul va fi o alegere permanentă, inclusiv pentru o familie. Ştiu că dezbaterea este complexă, că argumente sunt multe şi pro, şi contra, dar sunt curioasă să aflu ce anume aţi alege voi sau, dacă aţi ales deja educaţia la domiciliu a copiilor, să ne împărtăşiţi experienţa.
Surse documentare şi foto: Asociaţia Home Schooling Romania, România Liberă, Despre educaţia la domiciliu, Părinţii contra statului, informaţii privind legislaţia educaţiei în Anglia şi Ţara Galilor, statul New York, FreeThinkers, HomeschoolLife, CSID, Homeschooling Ideas, Homeschool by Design
Din aceeaşi serie:
“De nimic nu mă tem mai mult decât de întoarcerea mea în oraş”
Downshifting. După 365 de zile
Vremea recoltelor. Când roşiile au gust de roşii
Mamă, mai e mult până în vârful dealului?
Sfârşit de iarnă pe uliţă: primăvara, deodată
Iarna pe uliţă: doi pe faţă, doi pe dos
Iarna pe uliţă: grătar în zăpadă
Iarna pe uliţă. Când te trezeşti la 11 grade, faci bilanţuri ca să nu răcească mintea
Iarna pe Jieţ. Poveşti albe de pe stânci
Iarna pe uliţă: “Da’ aveţi farfurie sau vreţi de la noi?”
Iarna pe uliţă: Matematica întreţinerii – încălzirea
Iarna pe uliţă: sărbătorile se pun în cui. Urmează răsadniţele
18 comentarii
Un articol superb dar cu o mica precizare: nu s-a luat in calcul efectul lipsei socializarii in situatia de homeschooling. Iar capacitatea copilului de a se integra social, de a se pozitiona in functie de capacitatea sa (daca e puternic, devine lider, daca e slab, stie sa se retraga din fata liderului, etc) mi se par mai importante decat luarea bacalaureatului la 14 ani.
Daca se gasesc solutii practice pentru rezolvarea acestei probleme, homeschoolingul devine ideal. Statele pro-homeschooling faciliteaza astfel de interactiuni sociale, un doctor imi spunea socat ca in Danemarca prin lege parintii sunt obligati sa-si duca copii la o intalnire saptamanala de cartier, pe grupe de varsta, intr-o sala de sport inchisa iar copii lasati sa socializeze, sa se joace, sa interactioneze. Daca iti izolezi social copilul esti amendat. Pe cand la noi si in alte state anti-homeschooling, asa ceva e imposibil, la noi doar in locuri de joaca la mall-uri se mai pot intalni.
E un factor care nu trebuie ignorat, cine nu-i vede importanta inseamna ca nu stie ce efecte dramatice poate avea lipsa de socializare asupra unui copil in dezvoltarea lui armonioasa.
Ce frumos suna “sala de sport inchisa” domnule Toma.
Religiosii si new age-rii, doua categorii mari furnizoare de bullsh*t (“traditional”, patriarhal, ierarhic si autoritar, respectiv reincalzit, diluat, multi-culty, exotic, remixabil, individualizabil, hip, trendy, “anti-establishment” si ambalat in “psychobabble” si alte forme de pseudo-stiinta)dau homeschooling-ului un renume prost, punand in umbra eventualele sale beneficii / avantaje (o asimilare mai temeinica a aptitudinilor de scriere, citire si calcul in primii ani de scolarizare, de exemplu):).
Inscrierea la un sport de echipa, diferite cursuri la “Palatul Copiilor” etc. Sunt si solutii pentru a integra dpdv social copilul. Mediul scolar in momentul de fata nu este un spatiu pentru o interactiune sociala sanatoasa.
Foarte interesant si bine documentat articolul. Mie mi se pare ca sunt de fapt macar doua aspecte carora merita sa li se acorde mare interes:
1. nivelul de pregatire la care vrem sa ajunga copilul nostru – care inevitabil va fi plafonat la nivelul de cunostinte pe care noi il avem sau suntem capatibili sa il asimilam in paralel
2. care este solutia de socializare on daily basis care poate sa fie substituita cu succes colegilor de scoala
Din punctul meu de vedere cea mai usor de pus in practica este solutia mixta: dai copilul la o scoala pe care o alegi cat de bine poti si dupa criteriile care ii sunt fiecaruia la indemana, insa nu ramai strain de modul in care aceasta scoala se ocupa de educatia copilului tau. Eu cred ca educatia unui copil trebuie sa fie rezultanta efortului a trei vectori principali: copilul, parintii si scoala. Cum poti sa afli care este punctul de echilibru? Cu siguranta interactionand consecvent cu copilul nostru, fiind atent la nevoile lui, la evolutia lui de la o zi la alta. Cam asta ar fi sfatul meu: fii aproape de copilul tau si el te va ajuta sa iei cea mai buna decizie!
Nu-nțeleg de ce copilul ar fi inevitabil plafonat de nivelul de cunoștințe a părintelui. Există auto-educare. Un copil care știe să citească, să scrie și să facă calcule matematice elementare este pregătit să-și ia-n propriile mâini destinul academic. Accesul la muzee, biblioteci și Internet s-ar putea să-l ajute, dar nu sunt obligatorii nicicare dintre ele.
Exemplu: Thomas Edison, educat acasă. Și-a depășit părinții cu mult, și de la vârste fragede, din punct de vedere al educației pe care a dobândit-o. Deci pică mitul cu plafonarea la nivelul de cunoștințe al părinților. În plus, nici nu a avut cine știe ce acces la muzee și biblioteci, iar Internetul era la zeci de ani distanță-n viitor.
Socializare? Adică joacă și petrecut timp cu alți copii? Păi când se-ntorc cei de la școală, poate mai iasă și ei la o joacă pe alee/în fața blocului/parc (sau nu? sunt condamnați la stat în casă, mers la școală și atât?). Plus eventualele grupuri formate de alți copii care nu merg la școli (când ideea devine suficient de populară ca să nu mai fie o raritate).
Foarte bine zis, si eu ma gandeam la exact acelasi lucru. Homeschoolingul are cred cateva limitari – care pentru mine sunt edificatoare si nu as alege acest stil pentru copilul meu.
Unu la mana: unul dintre parinti trebuie sa stea acasa cu copilul sau si sa-l scoleasca sau sa-l insoteasca la diverse activitati pentru a-i stimula inteligenta/sociabilitatea/aptitudinile de a reactiona etc.
Financiar, unii isi permit si stau linistiti, altii nu prea si aleg sistemul, si sunt ceilalti care forteaza nota “de dragul copilului” si ajung la alte probleme.
Doi la mana: socializarea si lipsa de reactie proprie. Fiind mereu langa parinte, copilul nu stiu daca are vreodata frica de ceva/cineva sau isi dezvolta vreun sistem de autoaparare care e vital in viata si te ajuta sa rezisti mai departe, sa cresti, sa te zbati.
In concluzie, eu as alege sistemul scolar (probabil unul particular) care sa se apropie cat de cat de ce imi doresc sa dezvcolt la copilul meu, si as fi mereu langa el, dupa scoala, as discuta despre ce invata, m-as implica in activitatile sale, si as discuta mereu cu el crezand cu tarie in comunicare – esentiala in orice relatie sociala.
Pingback: Recomandari de lectura de azi, de pe FB « Gramo
Pingback: Povestea lui Tippi Degre, un Mowgli în carne şi oase | TOTB.ro - Think Outside the Box
Aceasta este una din greselile frecvente pe care o fac cei “din afara” care vorbesc despre homeschooling, exista impresia ca educatia acasa lipseste copiii de socializare. Dimpotriva, as spune eu, din punctul de vedere al unei mame care-si educa acasa copiii. Copiii socializeaza afara la joaca, in parc, au prieteni, in plus, exista cercuri de activitati, ca la Palatul Copiilor, de exemplu, unde pot face ceva ce le place mult: sport, dans, aeromodelism, etc…Au mai mult timp liber pentru a se dezvolta frumos si a face ceea ce le place. Diferenta dintre socializarea la scoala si cea “de acasa” este ca a doua este facuta liber, la alegerea copilului, nu i se pune nici o eticheta de “ciudat” daca alege sa fie singur cu cartile, de exemplu. In plus, ca parinte ai mai mult control asupra anturajului copilului.
Socializarea pare o problema. Nu este. Am primit cuvinte de admiratie de la persoane, carora, baietelul meu de 6 ani le oprise in parc sau la restaurant, sa le impartaseasca ideile lui. Problema e a copiiilor care merg la scoala care nu se socializeaza mai deloc acolo si cind vin acasa au teme prea multe. Copiii mei nu mai au teme, au timp sa se joace, afara, in natura, care inseamna o invatare superioara.
A se face diferenta intre academic si educatie. La inceput mi+a fost foarte teama ca fara nicio experienta, va trebui sa fiu un pedagog, va trebui sa reinvat fizica si chimia si matematici avansate. Cit de mult m+am inselat. Am fost si sunt doar o sursa care pune in fata lor oportunitati. Ei aleg sa invete si au pasiuni. Invatarea se face diferit decit intr+o sala de clasa dar se face, zic eu dupa citiva ani de experienta, mai profund. Copiii nu uita lucruile pe care le+au invatat practicind, calatorind, in contact. Uita sau nu invata cind sunt pusi in acele inchisori neaerisite, numite sali de clasa. Baiatul meu de 11 ani, acumuleaza atita inforamtie si proceseaza si traieste, absolut traieste cind imi impartaseste, devine fascinant de viu. Nu mai pot tine pasul cu el, nici nu vreau, am alte pasiuni si responsabilitati in familie. Am gasit o forma superioara de homeschooling, am visat+o si s+a indeplinit. Suntem o comunitate un pic mai mare , o casa cu cincizeci de copii de la 3 la 15 ani, citiva profesori, superbi, parintii implicati pina la singe, multi dintre noi predam copiilor ceea ce este profesia noastra sau pasinuea, eu fac lectii de gatit si nutritie de exemplu. Orele sunt de la 9 dimineata pina la 3 si nu se dau note si nici teme pentru acasa. Copiii sunt extrem de comunicativi, cei care vin din afara se adapteaza foarte repede.
Nu toti copiii invata la sase ani sa scrie si sa citeasca, unii invata la zece, altii la patru. Nu sunt nici inapoiati, nici genii. Daca emotional se dezvolta frumos, academicul se face in scurt timp, oricind. In mica noastra comunitate, nereligioasa, sau fiecare cu religia lui, putin hipi, new age, romani, americani, mexicani, indieni, slovaci, arabi, ceea ce ne leaga este dorinta de a trai frumos, armonios, de a ne proteja copiii de violenta sub toate aspectele ei. Totul este centrat in jurul inimii.
Articolul este foarte bine documentat și mă bucur că apar din ce în ce mai multe materiale de acest fel. Sistemul tradițional de educație din România are un singur rol și acela nu este benefic copiilor. Se dorește îndobitocirea copiilor, spălarea lor pe creier și transformarea în adulți obedienți, fără păreri și preocupări proprii, fără personalitate și cu creierul gata “odihnit”. Oameni numa’ buni de manipulat.
Experiența fetiței mele de până acum, cuprinde o școală privată, o școală de stat cu predare în alternativa step-by-step și o școală de stat de la sat. Iar fetița mea este doar în clasa a IIa, nici nu vreau să mă gândesc la gimnaziu.
Acum copiluțul este la școala din sat, locuim aproape de București, și pot să spun cu mâna pe inimă că dintre cele 3 variante enumerate mai sus, este cea mai bună. Dar visez în continuare la homeschooling.
Dna. Maria Gold, unde este casa despre care vorbiți? Mulțumesc
Maria Gold, mie îmi place ideea pe care o împărtășești și m-ar bucura să aud mai multe detalii. Ne putem întâlni cumva într-un spațiu virtual sau ai fi de acord să ne auzim telefonic? Poate reușim să punem modelul în practică și alții interesați. Mulțumesc!
Buna.Unde este aceasta comunitate?
Portita aceea cu inscrierea la invatamant la distanta in strainatate e tare riscanta, din punctul meu de vedere; se trezeste statul intr-o zi ca nu mai sunt valabile documentele de la respectiva scoala, sau se schimba legea legata de invatamantul la distanta, nu se mai echivaleaza anii de studiu… si ce poti face atunci? De altfel, si la scolile particulare proprii se mai intampla sa li se retraga autorizatia, insa cel putin cei care le-au infiintat au o oarecare putere politica sa le mentina si interese pentru ca propriile rude si cunostinte ale directorului sunt inscrise la acea scoala (se fac presiuni, pana la urma, ca macar valabilitatea studiilor de pana in momentul respectiv sa nu fie contestata). Deci: nu se gaseste o scoala particulara intr-un oras din apropiere la care sa fie dus copilul, sa spunem, cateva ore pe luna, pentru evaluare si examene de trecere? Chiar neoficial?
Eu una m-am plictisit ingrozitor la scoala in pauze, socializare cu colegii aproape zero (dar nici nu am fost tinta glumelor, din fericire, ci aproape invizibila), liceul l-am terminat cu vreo 40% din ore absentate, acoperite de diriginta mea extrem de intelegatoare, si tot am avut notele cele mai bune din promotia mea. Pentru ca asta mi-era ritmul, mai putine ore la scoala si mai multe acasa, asa puteam invata cu placere. Nu mi-as fi dorit home-schooling decat cu varianta mai multor profesori care vin acasa pentru lectii sau online; mai degraba cred intr-un sistem combinat, un home-schooling cu unele ore obligatorii la scoala.
Felicitari ptr. articol!
Noi facem homeschooling din 2002 – 2003 (in Romania) si daca ar trebui sa incepem din nou, am face tot homeschooling (cu o convingere si mai mare). Cand am inceput, eram cam 8 – 10 familii in toata tara si toata lumea credea ca suntem nebuni. Cum rezultatele au inceput sa se vada, oamenii au inceput sa si schimbe parerea.
Ma bucur sa vad ca sunt tot mai multi parinti care analizeaza serios alternativele de educatie.
Multumim pentru mesaj! As dori sa va contactez, daca este in regula, pe adresa email pe care ati lasat-o aici, sa ne spuneti mai multe despre experienta familiei dvs. Daca doriti, desigur. Ar fi minunat sa putem avea opinia cuiva care face educatie acasa de peste 10 ani si a fost printre pionierii metodei in Romania. Va trimit un mesaj cat de curand!
Camelia
Buna ziua! Am citit comentariul dumneavoastra si as vrea sa va intreb daca in prezent mai faceti homeschooling.