Alchimie

(Ouro Preto, Brazilia, mai 2012) De milenii, Alchimia a echivalat, pentru 99.9% din oameni, cu visul de a transforma materia brută, comună, în Aur. Ceilalți 0.1% au fost Alchimiști. Ei au văzut mai departe de materie. Progresul se datorează lor.

 

de Daniel Homorodean (Olumemare.ro)

 

De-a lungul istoriei, Aurul a atras, a cotropit vise, a subjugat voințe, a distrus națiuni – pentru Aur, legiunile au trecut Dunărea și au spulberat cetele dacilor. Pentru Aur, o mână de spanioli a trecut oceanul, a înfruntat jungla și a distrus civilizații. Aurul, Soarele condensat, a fost blestemul final al Aztecilor și Incașilor. Aurul e și acum avuția pământului, și blestemul oamenilor care au neșansa să se nască pe acel pământ.

“Bogăția de sub noi e plaga noastră zilnică”, îmi spunea Mwamena, regele tribului Sanga din Congo. Pentru toate mineralele care colcăie în măruntaiele din centrul Africii, oamenii mor de 60 de ani în războaie civile, pentru cauze care nu sunt ale lor, în care singurul statut pe care l-au putut câștiga vreodată a fost acela de Victimă. “Am construit o școală pentru copiii noștri, cărămidă cu cărămidă, dar în fiecare an profesorii îmi fug să se facă mineri, să se îngroape în noroaiele minelor și să își distrugă sănătatea pentru câțiva dolari in plus, pe care noi, din sărăcia noastră, nu îi putem da”. În satul Lukafu din Katanga școala stă să se dărâme și copiii se uită la tablă pe care nu mai scrie nimeni, pentru că educația nu e competitivă economic, în fața industriei miniere.

În singurul oraș din lume care chiar se numește El Dorado, în jungla din sudul Venezuelei, oamenii umblă beți și se împușcă pe stradă, după ce și-au deșertat săculețele cu grăunte galbene în talerele samsarilor. “Vestul Sălbatic” e viu acolo, unde viaţa e mai ieftină decât ce ai în buzunare, unde ţărani săraci, venezueleni, guyanezi şi indios se adună ca să dea lovitura, unde o dată ajuns începi să numeri în jos, lunile şi zilele pe care le mai ai de trăit, pentru că dacă scapi de glonţ nu scapi de bolile insidioase din selva, care te mănâncă de viu şi te fac fantoma umblătoare. “Am plecat de acolo, din selva, după 3 ani”, îmi spunea Jorje în Ciudad Bolivar. “Am fost norocos, pentru că am plecat înainte să putrezesc de tot, şi am plecat bolnav, şi la fel de sărac ca atunci când m-am dus”.

“Hai să vezi cum petrec minerii noştri”, mi-a spus Lambos, indian Pemon, în Santa Elena de Uiaren, în Venezuela, la sud de El Dorado. “Haide în barul nostru, bar de indieni, unde n-a călcat vreodată un Gringo”. Am băut cu ei, văzându-i cum se prăbuşesc sub masă, unul câte unul, aşa cum o fac în fiecare seară, furând o clipă de obnubilare, de vid şi uitare după fiecare zi în care sapă în mocirla după pepite, pornind în fiecare dimineaţă la fel de săraci ca ieri. Şi am plecat din bar, am plecat aproape fugind, cu o cohortă după mine, o cohortă de săraci deveniţi violenţi după ce aburii alcoolului le-au dat ideea că Gringo are dinero, banii pe care ei îi visează în fiecare zi şi pe care ei toţi îi pierd până răsare soarele a doua zi.

99.9% din omenire a visat să obţină aur din nimic, şi au obţinut nimic, cu preţul sănătăţii şi în final, al vieţii. Doar o mână de oameni, de-a lungul timpului, a înţeles că athanorul alchimic transforma altceva. Ceva ce dăinuie, dincolo de o viaţă efemeră şi dincolo de bucăţile de minereu care se evaporă ca şi când n-ar fi fost din mâinile celor care îl scot.

Am fost martor la această Alchimie, singura care contează, singura câte trece proba timpului, singura care construieşte în loc să distrugă, singura care adună valoare şi aduce bogăţie pentru mâine. Am văzut succesul alchimiei, în Ouro Preto, statul Mânaş Gerais, Brazilia.

Pe la sfârşitul secolului 17, cete de “bandeirantes paulistas”, aventurieri porniţi în explorarea interiorului continentului, au dat de pepite, sub vârful Itacolomi, deasupra văii unde va fi fondat oraşul Vila Râca de Ouro Preto. Vestea s-a dus ca fulgerul, şi locul s-a umplut de prospectori.

În secolul 18 populaţia Braziliei a crescut de 10 ori. Sute de mii de ţărani portughezi săraci, şi milioane de negri zmulşi de pe ţărmurile Africii au trecut oceanul, mânaţi de vise sau legaţi în lanţuri, ca să sape după Aur în Mânaş Gerais.

Nicăieri în lume nu ieşea la lumina atâta Aur că acolo. Pe la 1750, jumătate din producţia mondială – peste 700 de tone de aur pe an, ieşeau din măruntaiele pământului din Mânaş Gerais. Oraşele creşteau peste noapte, aurul transforma de la o zi la altă cerşetorii în baroni, aurul înalta palate şi biserici, decorate de cei mai mari meşteri. Ca muştele s-au adunat profitorii şi interesele – orice se vindea pe aur, de la cuie şi porumb, la trupuri şi la suflete. Între o liturghie şi o cununie, preoţii puneau peceţi false pe lingouri şi strecurau mai departe ceea ce ar fi trebuit să fie “cincimea regală” (cota pe care şi-o adjudeca statul). O haină costa un pumn de aur – o haină adusă tocmai din Anglia, pentru că în 1785 Portugalia a decis, prin decret (“Alvara”- legea din 5 ianuarie), că Brazilia nu are voie să producă ţesături. Stăpânii au hotărât că Brazilia trebuie să fie doar producător de materie primă, şi consumator de orice altceva. Rolul Braziliei era să dea aur, nu progres. Aurul vedea doar în pasaj coastele Portugaliei, stăpânul de drept, pentru a lua drumul Angliei, unde se fabricau armele şi ţesăturile folosite în colonii.

La începutul epocii moderne, coloșii coloniali care au scos mai mult aur decât orice altă țară – Spania și Portugalia, ajunseseră printre cele mai sărace țări ale Europei. Cu aurul lor, cu viitorul lor pus amanet prin tratate precum cel de la Methuen in 1703, Anglia a țâșnit spre viitor, inovând și revoluționând industria manufacturieră.

Nicăieri, niciodată în istorie Aurul nu a adus bogăţie pe termen lung celor care îl aveau în pământ.

La Ouro Preto s-a continuat să se scoată aur, dar bogăţia pământului se scurgea printre degetele minerilor, că o vrajă în care oricât de mult munceşti, tot mai mult sărăceşti.

Au trecut anii, şi a venit 1980, când Ouro Preto, splendid oraş de aur al altor vremuri, a fost declarat parte al patrimoniului istoric şi cultural al umanităţii – primul oraş Brazilian intrat în UNESCO. Totul s-a schimbat atunci – oraşul minier prin excelenţă s-a metamorfozat într-un centru turistic.

Agăţat pe pantele dealurilor, dominat de splendide biserici legate între ele de drumuri abrupte, Ouro Preto e o imagine perfect conservată a unor vremuri de demult, dar care se armonizează natural cu lumea modernă – palatele au devenit muzee, pensiuni mici s-au deschis în clădirile vechi din jurul pieţei centrale, peste tot găseşti baruri şi restaurante pentru toate gusturile, iar la sfârşit de săptămână şi în vârful sezonului turistic, concerte de toate felurile îşi revarsă sunetele din diverse piaţete.

M-am nimerit în Ouro Preto în cel mai slab moment turistic al anului, în mai, când e răcoare şi ploile cad destul de des. Cu toate astea, străzile erau pline de turişti – foarte mulţi brazilieni, veniţi să îşi descopere istoria, dar şi străini, din toate colţurile lumii. În fiecare seară concerte şi petreceri porneau în Praca Tiradentes (piaţa centrală, numită astfel în memoria unui erou local, membru al miscarii revolutionare Inconfidencia Mineira de la sfârșitul secolului 18) sau la Igreja Matriz de Nostra Senhora da Conceição.

 

Centrul, superb restaurat, respiră istorie. Străzile urcă și coboară în pante atât de mari, că uneori îți pare că nu mergi, ci că te cațeri, mai mai să te folosești și de mâini.

 

La capătul străzilor, te aşteaptă Bisericile, elegante, diafane, minimalist împodobite pe dinafară, ca nişte misterioase creole în rochii albe. Dar înăuntru, o dată trecut de porţi, te scufunzi în exhuberanta barocului brazilian, într-un univers dens, în care se desprind din pereţii acoperiţi în lemn siluete prelungi de sfinţi îmbrăcaţi în caftane, heruvimi zburând în grupuri, Madone de toate mărimile, şi Christ-i cu haine adevărate, cu păr şi cu barba rase de vreun frizer de prin 1720. Toate aceste personaje te privesc, urmându-te cu ochii lor pictaţi, într-o lume în mişcare, voluptoasa şi sfânta totodată, albă şi neagră în acelaşi timp, în care nimic nu e în plus, nimic nu e prea mult, nici măcar cele peste 200 de kilograme de foiţa de aur care acoperă tot interiorul bisericii Nossa Senhora do Pilar, scăldându-te într-o lumină galbenă, mândrie a ceea ce a fost Oraşul de Aur.

 

 

 

Spiritul unui artist a rămas viu şi îl simţi pe străzile din Ouro Preto, în biserici şi în muzee. Se spune că marele Aleijadinho, în ultimii săi ani de viaţă, la începutul secolului 19, îşi punea sclavii să-i lege daltă şi ciocanul de cioturile mâinilor mâncate de lepră. Şi aşa, pe jumătate descărnat, gârbov şi uscat, Antônio Francisco Lisboa, cel mai mare sculptor pe care l-a dat Brazilia, scotea minuni din piatră, decupa Sfinţi, Răstigniri şi Învieri, şi împodobea oraşele din Mânaş Gerais cu fantastice opere menite să dăinuie mult după ce aurul se va fi terminat. Alături de el, cel mai mare pictor al acelor vremi în Brazilia, Manoel da Costa Ataíde, decora tavanele bisericilor că nimeni altul.

 

Câştigul major al oraşului, fosta capitală a regiunii aurifere, este dat de turism şi activităţile conexe (muzee, spectacole, localuri, galerii de artă…). Minele de aur, care împânzeau ţinutul, au devenit muzee – trei dintre ele sunt vizitabile: mâna lui Chico Rei – un sclav negru care şi-a răscumpărat libertatea prin muncă, devenind apoi el însuşi proprietar de mână şi de sclavi, mina Jije din secolul 18, şi Mânaş da Pasagem, o mână mare, cu galerii subterane uriaşe, săpate mecanizat, care a fost exploatată până spre mijlocul secolului 20. Se laudă a fi cea mai mare mina aurifera vizitabile din lume. Se intra în ea cu un vagonet tras de troliu, conţine un lac subteran în care se organizează scufundări, şi deşi costă 12 Euro să o vezi, este asaltată de turişti, mai ales de cei brazilieni, dornici să îşi descopere ţară şi istoria.

În Ouro Preto minereul de aur nu mai iese la suprafaţă. Dar oraşul scoate Aur, îl scoate în fiecare zi, fără a distruge nimic, fără a disloca munţii frumoşi din jur, fără a acoperi văile cu lacuri pline cu cianură. Oamenii sunt deschişi şi veseli, foştii mineri au învăţat să se armonizeze în nouă paradigmă, lucrând şi câştigând ca şi comunitate, de pe urmă patrimoniului istoric şi cultural, care atrage   în fiecare an peste 500 de mii de turiști.

 

Asta este nouă Alchimie – cea pentru care primează Viitorul, cea care are viziune, care vede Aurul în oportunitatea neperisabilă, şi o cultiva în armonie cu istoria, cu natura, cu oamenii şi cu cultura lor. Niciodată aurul din pământ nu va putea aduce bogăţia pe care turismul o perpetuează în timp, pentru toate generaţiile care vor veni.

Alte oraşe braziliene au urmat exemplul vechii capitale a mineritului aurifer. Mariana, prima capitală a provinciei, e o mică bijuterie barocă, unde când coborî din autobuz eşti întâmpinat de ghizi angajaţi de primărie, care se oferă să-ţi dea toate informaţiile, pe gratis. Diamantina, născută în mijlocul câmpurilor de pietre preţioase, a fost inclusă şi ea în UNESCO, pentru “centrul urban şi arhitectura perfect integrate în peisajul natural sălbatic”. Mai la nord, în statul Bahia, oraşul Lencois, mult timp centrul exploatărilor de diamante din Chapada Diamantina, trăieşte integral din turism, exploatând zona fermecătoare, cu munţi, râuri, cascade şi grote.

Prezentul pe care îl trăim e cea mai bună epoca pentru Alchimie. Evoluţia tehnologică, accesul la informaţie, lipsa războaielor ne permit să ne ocupăm de cultivarea Aurului din noi înşine, singurul care contează şi care construieşte pentru totdeauna, în armonie cu tot ce ne înconjoară.

Suntem noi, în minunata noastră tara, în stare să fim Alchimişti, să învăţăm din istorie, să învăţăm din exemplele altora, să păstrăm şi să cultivăm ceea ce avem, pentru urmaşii noştri?

Acest articol a fost preluat de pe site-ul Olumemare.ro.