Îmi şterg spuma cafelei de pe mustaţă şi caut un coş de gunoi. Arunc paharul şi aud, din dreapta, de pe strada Napoca, un vuiet ca o fată morgana sonoră, tot mai sonoră, tot mai aproape; nicio maşină nu coboară de pe strada aia spre intersecţia din Unirii. Fata Morgana dispare şi în locul ei apar câteva sute de studenţi, strigând „Roşia, nu uita, studenţii sunt de partea ta!” şi „E educaţia, e arma noastră şi nu vrem cianura voastră!”.
de Oana Moisil
Andreea Petruţ, o studentă militantă de câţiva ani buni de proteste, ridică portavocea spre pomişorii răsfiraţi din Piaţa Unirii şi simt, venind dinspre ea, un val de energie înviorătoare. Au venit din cele două campusuri studenţeşti, Haşdeu şi Observator. Sunt gălăgioşi ca dimineaţa unei păsări în cuibul plin de pui. Mă înconjoară. Pe un banner văd mesajul care avea să-mi fi înseninat toată ziua: „Vă rugăm să ne scuzaţi, suntem tineri educaţi”. Din glasul unui student curg argumentele pentru care şi studenţii salvează Roşia Montană. „Statul român investeşte în educaţie jumătate din cât investesc celelalte state europene. Pe de altă parte, guvernanţii încearcă să ne bage pe gât un proiect care va polua şi va aduce foarte multe costuri României pe termen lung. Cred că este timpul să le transmitem clar că, dacă vrem să facem ceva în România, să facem prin educaţie, nu cianură!”
În anul 2011, când m-am alăturat cauzei Salvaţi Roşia Montană, colegii mei, viitorii jurnalişti de la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, mă întrebau cu mirare sinceră de ce îmi pasă de Roşia Montană. Le-am răspuns mereu încărcată de argumente şi aşa mi-am restrâns grupul de prieteni. Au trecut 2 ani de atunci până în momentul ăsta, când zeci de bannere îmi spun că studenţii s-au trezit şi n-au de gând să adoarmă la loc. Mai mult, intuiţia mă bucură cu gândul că, fiecare dintre ei, atunci când se va întoarce în cămin şi la facultate, le va povesti celor care n-au ieşit în stradă, molipsindu-i de entuziasm şi nerăbdare până la următorul protest. Da, revolta asta începe în inspiraţie.
Nu suntem extraordinar de mulţi, iar corturile astea de la Festivalul Economic German (??) ne înghesuie cu muzică de bere şi mici nemţeşti. Totuşi, prindem tot mai multă viaţă. Sunt câteva zeci de minute de când scandăm, iar Andreea dă tonul sloganelor un pic răguşită. Se bate mult din palme, un fluier e suflat pe ritm de „Uniţi, salvăm!”, iar Mihai Goţiu dă tonul primului discurs la megafon. Povesteşte din ştirile ultimelor zile roşiene, în care George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, este personajul principal. La sfârşitul intervenţiei jurnalistului independent, mulţimea cântă: „Maior, Maior, who the fuck is Maior??” Alex, activist şi doctorand la Sociologie, îl completează cu o informaţie: sâmbătă, 19 octombrie, suntem invitaţi să ne alăturăm moţilor revoltaţi, la Marea Adunare de la Câmpeni.
Bogdan Rakolcza, cel care ne-a învățat să cântăm „Lăsați aurul în munți, că-i șade bine-așa” , îmbrăţişează toba şi are buclele prinse în elastic. Ia microfonul şi spune: „Salutări, duminică frumoasă tuturor. [pe ton foarte cald]Mi se pare foarte frumos că ne putem întâlni în centru, ne putem spune punctele de vedere şi ne ascultăm. Dar să revenim la situaţia României. Această mişcare nu are lideri. Este o mişcare liberă, care îndeamnă pe toată lumea la responsabilitate. Nu sunt lideri, dar vom avea nevoie de reprezentanţi. Eu sper ca oricine din această piaţă care este suficient de informat să poată justifica revolta lui când va fi nevoie. Dintre noi, o să fie unii care să reinventeze Parlamentul, să facem noi legile, să ne autoguvernăm” [„Aia-i!”, se aude de sub o eşarfă neagră, lungită pe nas].
Mergem spre cartierul Grigorescu. Păşim milităreşte, în ritm de tobe şi burţi de plastic pline de pietre, spre apus. Trecem podul peste Someş. Printre feţele care privesc înainte, frumoase, într-un aer de împăcare molipsitor, e soarele roşu, dezbinat în fâşii lungi, ca bannerele cele mai mari de lungi. Pe unul din ele scrie „nU NE SCOatem aurul”. Nici protestul ăsta nu seamănă cu celelalte. Chiar dacă e mereu Roşia Montană, chiar dacă scandările gravitează în jurul lui „Uniţi, salvăm!”, chiar dacă deja ne recunoaştem, ca o familie mare, adunată de sărbătoare. Cred că, pentru mulţi, tocmai acesta este un ingredient puternic ca să revină la protest. Nu e nimeni singur în luptă, iar asta e tot mai vizibil.
Numărul 3 al ziarului „Apusenii Liberi” foşneşte în tot mai multe mâini. Mă trezesc şi eu cu un mic teanc în braţe – „eşti ziaristă, nu?” şi împart mai departe. Mă retrag din stradă pe trotuar şi întind hârtia spre trecătorii-spectatori la protest. Unii abia aşteaptă, cu o mână pregătită să-nhaţe ziarul, să ajung la ei. Par însetaţi de informare. Lor le dau şi un pliant în care, scurt şi foarte bine documentat, sunt explicate argumentele opoziţiei. Între cei din marş, e suficient să întreb din priviri dacă vor să primească mostra de jurnalism cetăţenesc. Câţiva îşi iau şi pentru prieten(-ă) un număr, alţii mă refuză cu zâmbet gata informat.
Pe coperta ziarului, o moaţă în port popular zâmbeşte demnă viitorului nepoţilor şi strănepoţilor ei. Lor le jertfeşte lupta pentru apărarea Apusenilor. În paginile cu miros de tipar protestatar, sunt oameni de înrămat: Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior. Dina şi Cornel Vîlcu, profesori univarsitari. Mihai Goţiu, jurnalistul cel mai bine informat în ceea ce priveşte subiectul Roşia Montană. Ioan-Pop Curşeu, scriitor. Ştefania Simion, jurist. Tudor Brădăţan şi Roxana Pencea, specialişti în comunicare. Sorana Olaru, membră în campania Salvaţi Roşia Montană de la începutul ei. Raul Mureşan, cercetător la Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie. Mihnea Blidariu, muzician în trupa Luna Amară. Luminiţa Dejeu, designer şi activistă. Mai sunt și alții, pe care îi puteți descoperi dacă vă alăturați răspândirii ziarului în Apuseni, în zilele de 12 și 13 octombrie.
În contextul monopolului mediatic al companiei Roșia Montană Gold Corporation, țelul suprem al acestui ziar este acela de-a le oferi oamenilor din zona Munţilor Apuseni o alternativă de informare la manipularea pe care o face ziarul finanţat de companie.
Mă plimb printre oamenii ăştia şi îi întreb ce visează. O mămică de bebeluş adormit în poala-i îmi spune: “Eu pentru ea, pentru Petra visez. Îmi doresc să fie liberă, să spună ce vrea, să nu fie judecată, să nu trăiască într-o ţară în care încă se mai simt amprentele comunismului. Şi vreau să trăiască într-un mediu frumos, curat”. Un Cătălin cu ochii negri, alpinist şi economist îmi spune şi el ce visează: “Îmi doresc mai multă corectitudine”. Ileana, o profesoară de fizică zâmbeşte larg după ce-mi spune “ce salvăm salvând Roşia Montană: pe noi înşine.” Doi băieţi strigă „Popolul face legea”, iar Ana, sora lor de 11 ani, îmi spune: „Vreau ca şi copiii să trăiască, să fie respectaţi de oamenii din stat, să fie băgaţi în seamă, nu doar ăia mari şi bogaţi. De Roşia Montană nu ştiu mare lucru, dar nu contează dacă ştiu sau nu, eu sunt oricum supărată că statul se aliază cu tot felul de străini care vor să ne fure aurul. Noi muncim pentru ei, iar ei nici nu ne bagă-n seamă. Zic de mii de locuri de muncă, dar sunt numai 10 români cu maşinăria aia mare care ridică muntele. Ei mint la televizor de mii de locuri de muncă, şi mint fără să clipească.”
Poposesc lângă un prieten care se asigură că, de la semafor, nu vine nicio maşină spre noi. Flutur steagul lângă el şi încerc să văd privirile şoferilor. Nu prea văd la distanţă, e şi prea mult contre-jour, dar îmi imaginez că le vorbesc şi le spun să iasă din maşini, să vină cu noi. Mulţimea curge cu ultimii oameni din marş prin spatele nostru, iar un băiat în uniforma Jandarmeriei Române ne sugerează să înaintăm odată cu ei. Sunt aproape în Piaţa Păcii şi merg cu spatele spre marş, cu faţa spre cele două maşini de poliţie, duba şi „regina” (duba XXL) Jandarmeriei. Îmi astup urechile pentru câteva secunde și albastrul girofarului e acum personaj într-un film mut. Mă uit la film și mi se pare că lumina lui alternează în ritmul sloganelor care-mi vuiesc în minte. Mă întorc spre mulțime. Nimeni nu stă jos, pentru că cineva s-a îngrijit de umiditatea ridicată a străzii. E a doua duminică în care strada e udă fără ca vreun strop de ploaie să fi căzut din cer. Totuși, oamenii mai rămân, iar sfârșitul protestului aduce noi argumente. Horia Cristea, un tată protestatar, îi spune unui reprezentant al Poliției Române: „Eu sunt în stradă pentru că mi-e dor de fiul meu, care a plecat în străinătate din cauza situației economice din România. Eu nu mai pot să accept mizeria lor. Și m-aș bucura să fiți și dumneavoastră cu noi, nu în uniforma lor.”