Nu-mi plac titlurile prea patetice, şi cu atât mai puţin cele naţionaliste. Tind să îi privesc cu cea mai mare suspiciune pe rrromâniştii de toate soiurile şi culorile (şi, din păcate, sunt multe!) care vorbesc despre noi ca despre un ‚neam’ special, situat într-un anume sens deasupra altora, eventual a tuturor. Dar titlul de mai sus, deşi reia mai întâi o metaforă celebră, mai apoi o sintagmă xenofobă mult uzitată, e, vă rog să mă credeţi, pur literal. El exprimă, pur şi simplu, fapte.
de Cornel Vîlcu (Active Watch)
Ai şi tu o rană – Roşia Montană e , vor spune mulţi, un slogan cu care ecologiştii încearcă de o bună bucată de vreme să ‚rupă inima’ patriotică a românilor. De ce m-ar privi pe mine, personal, domiciliat în Bucureşti sau Vaslui şi trecător prin Ardeal o dată pe deceniu, soarta acestei comune? O întrebare un pic cinică, dar pe deplin îndreptăţită, care îşi are astăzi şi un răspuns:
pentru că puterea USL pregăteşte, în ascuns, dar cu mare grabă, o lege scrisă în întregime cu dedicaţie pentru proiectul RMGC, dar care, lege fiind, nu va întârzia să-ţi afecteze în modul cel mai direct dreptul la proprietate.
România are astăzi un guvern tânăr şi ambiţios (a se citi: cu nesfârşit tupeu, incredibilă aroganţă, nici o fărâmă de jenă sau bun-simţ), sprijinit parlamentar nu doar de o majoritate zdrobitoare, ci şi de coruptibilitatea absolută a politicianui român de succes, definit de traseism şi vandabilitate. E vorba de ceva mult mai pervers şi periculos decât o simplă clică de hoţi. E vorba de o nouă generaţie ieşită din selecţia inversă a două decenii de politică postdecembristă (pot avansa în partid doar îndeajuns de ticăloşi, de pupincurişti, de pregătiţi să vâre cuţitul în spatele oricărui camarad, dar şi să sărute, la nevoie, gura inamicului pe care tocmai au scuipat-o) şi din accentuarea până la demenţă a războiului purtat în gaşcă, în şi între politicieni, fără nici o consideraţie, la drept vorbind fără o secundă, măcar, de atenţie la poporul care se află undeva, departe, dedesubt.
Niciodată, după 1989, cetăţenii de bună credinţă ai României nu au avut de luptat cu un inamic atât de alunecos, lipsit de scrupule şi periculos.
Legea despre care am pomenit stipulează, în linii esenţiale, următoarele: dacă o companie oarecare reuşeşte să obţină o licenţă (industrială, oferită fără dezbatere publică de către ministerul de resort) pentru exploatarea resurselor minerale în regiunea unde tu deţii un teren sau chiar o locuinţă, ea (compania) te va putea deposeda de acestea printr-o procedură simplă, expeditivă, fără ca tu să ai vreo soluţie reală să îţi aperi interesele.
Valoarea despăgubirii pe care o vei primi va fi decisă de o comisie în care vei fi (reprezentat) minoritar. Vei fi scos cu forţa de pe terenul cu pricina în timp extrem de scurt. Vei putea ataca în instanţă exproprierea doar dacă vei fi capabil să plăteşti o taxă halucinant de mare (pe care, fii sigur, nici un român ‚normal’ nu şi-o permite), iar atacul acesta nu va putea întoarce dreptul de proprietate (pierdut pentru totdeauna), ci, în cel mai bun caz, va duce la rediscutarea compensaţiei.
Aşa că, dragă cititorule, Roşia Montana nu se mai află la sute de kilometri distanţă, e chiar în curtea ta. Sub casa ta sau – dacă locuieşti la oraş, la bloc, undeva unde nu sunt minerale în subsol – a părinţilor şi bunicilor tăi. Roşia Montana nu mai e doar o discuţie despre etică, despre valori, patrimoniu, oameni, solidaritate, pe care la urma-urmelor ai putea continua s-o eviţi. E o discuţie despre dreptul tău de proprietate ca drept constituţional fundamental.
[Iar dacă eşti cumva de stânga cât-mai-radicală şi pledezi pentru abolirea proprietăţii private, nu te bucura: exproprierea pe care ţi-am descris-o se face nu în folosul statului, ci – tocmai – în cel al unor companii şi corporaţii.]
Ce zici de asta, cititorule?
Păi, îţi spun eu: sunt doar două modalităţi de a reacţiona (pe a treia, să stai în continuare la cutie, să vâri ca struţul tigva în pământ, o exclud din start – fiindcă exproprierea, odată cu ţarina, îţi va lua şi capul): prima e să te superi, iarăşi, pe încăpăţânaţii Roşiei Montana. Trăsni-i-ar să-i trăsnească, dacă ar fi plecat de bună-voie nu s-ar fi dat legea asta. Acuma or să-i scoată şi pe ei cu armata, şi nici eu nu mai sunt sigur pe nici o proprietate a mea.
Cealaltă reacţie, e să înţelegi o dată pentru totdeauna cine e duşmanul şi cât de periculos a devenit el datorită neştinţei sau nepăsării noastre.
————————————-
Dacă proiectul de la Roşia Montana nu a fost demarat până acum, asta s-a întâmplat în primul rând datorită faptului că el nu se poate face fără a încălca flagrant mai multe legi. Modificarea legii minelor, deja aprobată de Senat, actualmente în comisii la Camera Deputaţilor, e, tocmai, un fel de ‚varză’ cu dedicaţie, un amestec de decizii care elimină, punctual, toate obstacolele întâmpinate vreme de peste un deceniu de canadieni. S-au împiedicat aceştia de patrimoniul arheologic şi cultural al zonei? Noua lege le va oferi toate derogările necesare. Au fost ţinuţi în loc de anularea definitivă şi irevocabilă a certificatelor de urbanism? Potrivit noii legi, avizele pentru exploatarea minieră rămân valabile chiar dacă actele în baza cărora au fost emise sunt lovite de nulitate. Stau în calea exploatării pământul sau casa oricui, poate ale tale? Vei fi alungat de acolo cu forţa, în câteva zile doar.
În treacăt fie spus: dacă proiectul Roşia Montana demarează, urmează, în câţiva ani, alte 14 (da, ai citit bine, paisprezece) exploatări cu cianură în Transilvania.
În treacăt te rog să te gândeşti: odată legea minelor aprobată şi producând efecte, de ce nu s-ar gândi guvernul sau parlamentul că te-ar putea expropria şi pentru petrol sau gaz, gaze de şist, apă minerală, apă?
Sunt aceste întrebări ale mele exagerate? E în chiar atât de mare măsură de necrezut că, zilele astea, în discuţii care legal vorbind sunt publice, dar care în fapt sunt protejate cu Poliţia şi jandarmii, comisia de Industrii a Camerei Deputaţilor pregăteşte legea pentru adoptarea în plen? Că Rovana Plumb recunoaşte, la Antena 3, că proiectul RMGC aşa cum e el azi, nu are nici o şansă (şi nici o îndreptăţire) să primească acordul de mediu, în vreme ce conduce, tot fără transparenţă, şedinţe ale Comisiei de Analiză Tehnică în care ordinul de avizare completă a fost deja dat ‚de sus’? Că Daniel Barbu, ministrul Culturii, pregăteşte la rândul lui decizii care vor duce la ştergerea, ca şi când n-ar fi fost, a aproape două milenii de istorie? Că din toate astea România se alege cu 4% din valoarea aurului, 634 de locuri de muncă şi daune ecologice care nu vor dispărea în secole?
Ei bine, cititorule, o fi de necrezut… O fi anticonstituţional. O fi politica deşănţată a unor iresponsabili care se cred stăpânii absoluţi ai moşiei, iar pe tine te cred slugă, mână de lucru, pleavă. Dar se întâmplă. Toate astea se întâmplă cu adevărat acum.
———————————-
Şi ce putem noi face? întreba, acum câteva zile, o cititoare.
Urmăreşte reţelele de socializare, caută comunicatele Alburnus Maior. Din câte înţeleg, Campania Salvaţi Roşia Montana pregăteşte şi un kit (o listă) de mijloace de acţiune pe care fiecare dintre noi, după puteri şi îndrăzneală, le poate desfăşura. De îndată ce aceste ‚tactici de luptă’ vor fi finalizate, le voi publica şi eu aici. Nu cred să dureze mai mult de încă două-trei zile. Dar deocamdată lucrul cel mai simplu de făcut este să faci vestea să circule.
Spune-le şi altora, şi spune-le să zică mai departe.
Ei au sperat că vor face toate lucrurile astea înainte ca noi să aflăm, să ne dăm seama. Faptul că ştim este deja un început.
Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Cornel Vîlcu, găzduit de Active Watch.
Un comentariu
> Şi ce putem noi face? întreba, acum câteva zile, o cititoare.
Am putea începe să ne înarmăm de exemplu.