Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată amară

2

Geo Dumitrescu și-a cîștigat, ca și celălalt geo-poet român, Bogza, un loc important în istoria literaturii prin sfidarea lirismului tradițional; ca un adolescent sufocat de solemnitatea țeapănă a manualelor de literatură, Geo Dumitrescu a răsturnat, unul cîte unul, clișeele romantice – într-o poezie, luna e o bătrînă libidinoasă care își etalează nocturnele hemoragii banale. Dar nimeni nu e iubit ca poet numai pentru deșteptăciune și cinism. Geo Dumitrescu a scris și cîteva poezii emoționante, cum e acest Madrigal răsturnat, un text neobișnuit, despre vampirismul dragostei, puțin cam lungit, ca și cum, entuziasmat de descoperirea sa, poetul ar fi vrut să o exploateze la maxim. Exhaustivitatea e moartea pasiunii, artiștii buni știind să mizeze pe sugestie, ca să nu plictisească, dar poemul rămîne unul frumos, ceea ce demonstrează încă o dată că un text poate să aibă o mie de defecte, cîtă vreme e ceva foarte viu și adevărat acolo, restul contează mai puțin.  

 

Madrigal răsturnat

 

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată de piatră!…
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadînci uscate de vînt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sîngele tău.

 

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată de fum!…
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe –
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămîne,
căci strîng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.

 

Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!…
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropîndu-l din inima ta
și lăsîndu-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.

 

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!…
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurîndu-te ca pe un nisip aurifer –
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.

 

Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci cînd inima mea, explodînd,
te-a spulberat.
Și iată mîinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămîne
pe cojile nucii urma miezului dulce…

 

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălţile neadînci uscate de vînturi…

 

Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizînd fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mîhnire adîncă și teamă:
ai să te faci urîtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.

 

Ai să te faci urîtă, fată amară!…


2 comentarii

  1. Pingback: Lăcomie. « Lagirdam

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger