Ai cui sunt embrionii?

0

Dacă doi parteneri au creat embrioni in vitro utilizând materialul lor genetic, în vederea reproducerii asistate pentru a deveni părinți în viitor, iar unul dintre ei se răzgândește ulterior, ce ar trebui să se întâmple cu acești embrioni? Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, dacă s-au despărțit, iar unul dintre ei nu mai dorește să devină părinte împreună cu fostul/a partener/ă. Atunci când partenerii își doresc lucruri diferite, decizia cui, sau ce fel de decizie, are prioritate?

 

 

de Daniela Cutaş

 

Dacă embrionii respectivi sunt ultima șansă a unuia dintre parteneri de a deveni părinte în sens genetic, ar trebui ca celălalt partener să poată bloca utilizarea embrionilor în reproducere, sau chiar să poată dispune distrugerea lor? Este consimțământul dat la data creării embrionilor irevocabil – chiar dacă circumstanțele s-au schimbat și unul dintre parteneri nu își mai dorește să devină părinte cu celălalt partener?

În luna iunie a acestui an, Curtea de Apel a statului Illinois a decis să susţină decizia unei curţi anterioare prin care unei femei (Karla) i se permitea să preia embrionii care fuseseră creaţi cu material genetic de la ea şi de la fostul ei partener (Jacob). Jacob s-a opus preluării embrionilor şi a cerut ca aceştia să fie distruşi, susţinând că nu este corect ca el să devină tată împotriva voinţei lui; el a susţinut şi că toată această situaţie îi îngreunează viaţa şi şansele de a avea o nouă relaţie stabilă. Embrionii fuseseră creaţi cu câţiva ani în urmă, înainte ca femeia să înceapă un tratament pentru cancer, care urma să îi compromită – şi care i-a compromis – capacitatea de a se reproduce.

Curtea a susţinut că, având în vedere că aceşti embrioni sunt singura ei şansă de a deveni mamă biologică, interesul Karlei primează faţă de interesul lui Jacob de a nu deveni tată biologic. Mai mult decât atât, atunci când embrionii au fost creaţi, el şi-a dat acordul verbal ca fosta lui parteneră să îi preia, indiferent dacă ei vor fi împreună în viitor. Prin urmare, el poate fi considerat donator de spermă şi, ca atare, nu are responsabilităţi financiare faţă de copiii rezultaţi din acest proces. Aşadar, Karla are custodie deplină asupra embrionilor.

Spuneam, într-un articol recent, că materialul nostru reproductiv este tratat ca un fel de semi-proprietate: în principiu, putem decide ce să facem cu el. Embrionii, însă, sunt rezultaţi (deocamdată) din material genetic provenit de la două persoane, deci deciziile în privinţa lor nu mai aparţin unei singure persoane (ca în cazul ovulelor sau al spermei). În cazul de mai sus, curtea s-a referit la embrioni în termeni de proprietate şi, în acelaşi timp, de custodie: două concepte diferite care sugerează un amalgam de atitudini faţă de embrioni ca lucruri şi copii în acelaşi timp. Este interesant de observat că acordul verbal iniţial al lui Jacob a determinat decizia curţii.

Trei zile mai târziu, o curte în Marea Britanie decidea că un cuplu de părinţi nu poate prelua ovulele fiicei lor decedate, întrucât consimţământul ei verbal nu este suficient: un consimţământ scris este necesar. Am scris despre acest caz aici. Este vorba despre ţări diferite şi curţi diferite. Precedentele din Marea Britanie nu erau încurajatoare pentru cuplul de părinţi. În 2007, o britanică (Natallie) a pierdut la CEDO procesul împotriva Marii Britanii, prin care solicita să îi fie permis să preia embrionii creaţi împreună cu fostul său partener (Howard) care şi-a retras consimţământul pentru implantare. Situaţia era identică, decizia a fost însă diferită, iar embrionii au fost distruşi. Howard a susţinut că decizia de a crea embrionii a fost luată în ideea în care urmau să rămână împreună: pentru că nu mai erau împreună, el nu a mai fost de acord ca ea să devină mamă cu materialul lui genetic, chiar dacă aceasta era ultima ei şansă de a deveni mamă biologică.

Dacă Natallie şi Karla ar fi decis să creeze embrioni cu spermă de la donatori anonimi, aceste dificultăţi nu ar fi survenit. Alegând să colaboreze cu partenerii lor, au devenit vulerabile deciziilor ulterioare ale acestora. De asemenea, aceste situaţii ar fi fost evitate dacă ele ar fi putut păstra şi ar fi păstrat ovule în loc de embrioni. Ovulele sunt, însă, mult mai dificil de păstrat în afara corpului decât fie sperma, fie embrionii, iar atunci când aceste femei au trebuit să decidă dacă să îşi păstreze material genetic, şansele de a păstra ovule erau neglijabile sau inexistente.

Pe măsură ce tehnologiile de reproducere asistată se diversifică şi se extind, şi situaţiile în care materialul reproductiv al oamenilor care recurg la ele este colectat şi păstrat se înmulţesc. Sunt situaţii, precum cele de mai sus, în care persoanele care urmează să suporte tratamente care le vor compromite fertilitatea aleg să îşi „salveze” potenţialul reproductiv (sau părinţii lor decid acest lucru pentru ei, atunci când pacienţii sunt ei înşişi copii). Unele femei, sau chiar unii bărbaţi, decid să păstreze material genetic cât sunt tineri, ca un fel de asigurare pentru cazul în care nu mai pot deveni părinţi în mod natural mai târziu. Mai mult decât atât, recent s-a argumentat că bărbaţii ar trebui să îşi preleveze şi păstreze spermă în jurul vârstei de 18 ani, înainte ca aceasta să fie afectată de mutaţii nocive care se acumulează odată cu înaintarea în vârstă.

Atunci când cineva apelează la reproducerea in vitro, de obicei se recoltează mai multe ovule decât vor fi utilizate iniţial sau se crează mai mulţi embrioni decât sunt implantaţi la fiecare încercare de reproducere. În multe cazuri, tratamentul are succes şi embrionii supranumerari pot fi păstraţi în vederea unor tratamente viitoare, donaţi sau distruşi. În alte cazuri, precum cele de mai sus, partenerii se despart, creând aceste cazuri complicate în care foşti parteneri nu sunt de acord în privinţa embrionilor.

S-a discutat mult în legătură cu aceste cazuri, despre interesul sau dreptul de a ne reproduce şi interesul sau dreptul de a nu ne reproduce – cu rezultate diferite în cazul Karlei (deocamdată – Jacob poate să facă apel) şi al lui Natallie. Mulţi comentatori au subliniat faptul că a nu putea deveni mamă cu embrionii creaţi nu este echivalent cu a nu putea deveni mamă: aceste femei ar putea să apeleze la donarea de ovule, de embrioni sau să adopte. Cu alte cuvinte, insistenţa de a reprezenta situaţia ca ultima lor şansă de a deveni mame denotă acordarea unei importanţe disproporţionate legăturii genetice dintre părinţi şi copii. În plus, femeile pot deveni mame biologice nu numai în sens genetic, ci şi gestaţional: dacă de exemplu aleg donarea de ovule sau embrioni, poartă sarcina şi nasc, atunci ele au devenit mame în sens biologic, chiar atunci când materialul genetic al copiilor provine de la altcineva. Aşadar, chiar dacă nu li se permite să preia embrionii, dreptul lor de a deveni mame nu este încălcat.

O astfel de argumentaţie, însă, nu este compatibilă cu a recunoaşte şi proteja dreptul lui Jacob şi Howard de a nu se reproduce sau de a nu deveni părinţi în sens genetic. Dacă aspectul genetic nu este definitoriu pentru ce înseamnă să fii părinte, iar naşterea de copii în astfel de situaţii nu ar crea (sau nu ar fi creat) responsabilităţi parentale pentru Jacob şi Howard, de ce ar trebui să le fie permis să îşi retragă consimţământul şi să blocheze implantarea embrionilor? Pe de altă parte, nu poate decide nimeni pentru altcineva ce impact va avea pentru acea persoană faptul că a contribuit la naşterea unor copii, că a devenit părinte în sens genetic, împotriva voinţei sale. Posibilitatea de a crea embrioni în afara corpului a permis pentru prima dată bărbaţilor să îşi retragă consimţământul după fertilizare – în reproducerea naturală, relaţiile sexuale cu o femeie echivalează pentru bărbaţi cu pierderea controlului asupra reproducerii.

În cele două exemple de mai sus, femeile au fost cele care au dorit să salveze embrionii şi bărbaţii cei care s-au opus. Nu toate cazurile sunt însă astfel: un proces care se derulează încă urmează să stabilească dacă fostului partener al unei actriţe americane i se va permite să preia embrionii creaţi în urmă cu doi ani, când erau încă împreună. El doreşte să găsească apoi o mamă surogat şi să devină tată în acest fel, şi afirmă că el nu a privit embrionii creaţi ca pe nişte proprietăţi, ci ca pe nişte fiinţe vii („fetele noastre”) care au dreptul la viaţă. Declaraţiile celor doi foşti parteneri demonstrează incompatibilitatea dintre perspectivele lor în ceea ce priveşte statutul embrionilor pe care i-au creat şi obligaţiile pe care le au, sau nu le au, faţă de aceştia.

Dincolo de deciziile legale care au fost sau care vor fi luate în cazurile menţionate mai sus, ele atrag atenţia asupra unora dintre dificultăţile neprevăzute care se pot ivi atunci când cuplurile recurg la tehnologiile de reproducere asistată. Cei care planuiesc să devină părinţi împreună cu ajutorul tehnologiilor de reproducere asistată ar putea prefera să nu se gândească la astfel de riscuri – însă aceasta nu înseamnă că riscurile nu există.

 

danielaDaniela Cutaş este conferenţiară în filosofie practică la Universitatea din Umeå şi Universitatea din Göteborg, Suedia. Scrierea acestui articol a fost sprijinită prin grantul “Relaţiile personale apropiate, copiii şi familia: analiză etică şi politică” (421-2013-1306), finanţat de Consiliul Suedez al Cercetării. Mai multe informaţii despre autoare puteţi găsi aici, iar despre proiect, aici.

 

 

De aceeaşi autoare, puteţi citi şi:

Cum a ajuns un bărbat tatăl fratelui său. Aspecte etice şi legale

Copii cu trei părinţi. Câteva aspecte etice

Primul copil născut în urma unui transplant de uter. Câteva aspecte etice

Căsătoria dintre persoane de acelaşi sex, perpetuarea speciei umane şi creşterea de copii

Ce se întâmplă cu ovulele? Când părinţii care şi-au pierdut fiica ar putea deveni bunici


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger