Micii producători români şi economia alternativă

Cu părul lung şi liber, mereu desculţi prin sala de conferinţe, îmbrăcaţi în fibre vegetale produse organic şi arborând o “ţărănitate” dezinvoltă, dublată de un discurs politic foarte articulat, ataşamente ideologice clare şi revendicări de politici publice. Aşa ni-i descrie Monica Stroe, doctorand în antropologie care studiază tendinţele alimentare, pe ţăranii austrieci, germani, francezi şi belgieni prezenţi la Forumul European pentru Suveranitate Alimentară 2011. “Indiferent de vârstă, încorporau atât de bine semne ale unor stiluri de viaţă alternative, încât s-ar fi amestecat fără probleme printre participanţii la un festival goa”. 

de Ionuţ Dulămiţă

Un decalaj mare s-a simţit însă între autoproclamaţii ţărani din Vest şi delegaţia României, care reprezenta interesele unei categorii în marea ei majoritate înăbuşite. „Nu prea vezi ţărani revoluţionari în România. Micul agricultor român e mai cuminte, nu se simte legitimat să strige în gura mare că e ţăran şi priveşte circumspect efuziunile militante”, explică Monica Stroe. „Revoluţiile occidentale nu prind foarte rapid la noi. O sfioşenie care a caracterizat şi palida variantă dâmboviţeană a mişcării Occupy”.

Chiar dacă ne place să ignorăm asta, suntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ 50%) şi cel mai mare procent de ocupare în agricultură (de aproximativ şapte ori mai mare decât media europeană), dar cu cele mai mici exploataţii agricole din Europa. Agricultura românească este împărţită între „subzistenţa lucie” (aproximativ 1,9 milioane de gospodării exploatează sub două treimi din suprafaţa agricolă utilizată, fragmentată în loturi medii de 2,3 ha) şi „noii latifundiari”, cum îi numeşte antropologul Vintilă Mihăilescu, fost director al Muzeului Ţăranului Român şi unul dintre promotorii Târgului Ţăranului Român, vorbind de cele sub 20.000 de exploataţii ce posedă peste o treime din suprafaţa agricolă utilizată şi 270,4 ha în medie. Între ei a nimerit o categorie deocamdată confuză.

La baza piramidei se află ţăranul de subzistenţă, care mănâncă ce produce şi mai câştigă eventual un ban din vânzarea produselor conexe gospodăriei, asigurându-şi un minim de lichidităţi. Mai sus în ierarhie se află categoria pestriţă a ţăranului mijlocaş sau „de surplus”. Din această categorie, unii au început să alunece înspre sărăcie odată cu normele de certificare impuse de integrarea europeană din 2007, care au blocat accesul la piaţă pentru mulţi dintre agricultori, şi de când cu criza financiară. Alţii au luat drumul emigraţiei. Doar o pătură subţire de ţărani relativ mai înstăriţi, dimpreună cu unii dintre „tehnicienii rurali”, care aveau cheag încă dinainte de Revoluţie şi un oarecare know-how de comercianţi, au devenit mici producători, fermieri, şi au intrat în sistemul de piaţă supus normelor europene, unde s-au branduit şi au început să facă furori şi dincolo de graniţe. Sunt cei pe care îi vedem la târgurile de produse naturale de genul Târgul Ţăranului, care au adăugat o plusvaloare roadelor de la ţară, urcându-le preţurile. Apoi avem marea producţie, spre care privesc flămânde autorităţile române.

În acest context al orientării spre producţie excesivă şi al crizei financiare, apar tot mai multe îndemnuri la economie alternativă. Unii economişti susţin că a cam venit vremea să o lăsăm moartă cu imperativul dezvoltării pentru a reduce din consumul iresponsabil şi să căutăm alternative care să genereze economii mai stabile şi mai sustenabile. Se vorbeşte de barter, troc (pe scurt, sistem ce presupune schimburi nemonetarizate de bunuri şi servicii) combinat cu monede alternative (un astfel de exemplu se poate observa în Grecia destabilizată de criză, în zona urbană), de modalităţi alternative de schimb al capitalului care să descurajeze producţia în exces sau dezvoltarea fără limite. Se vorbeşte mult despre local şi (auto)sustenabil. Totodată, ne aflăm, se pare, în ceea ce ONU a declarat ca fiind Anul Internaţional al Cooperativelor, prezentate drept un model de business cu potenţialul de a dobândi cea mai mare rată de dezvoltare din lume, o alternativă de business ce invocă sustenabilitate, banking corect şi acces la servicii.

În acelaşi registru alternativ se situează şi Via Campesina, o mişcare internaţională care luptă pentru drepturile micilor agricultori şi care se află în spatele Forumului European pentru Suveranitate Alimentară. Lor le aparţine de altfel acest din urmă concept, spune Monica Stroe, concept care defineşte tendinţa alternativă discursului dominant despre securitate alimentară, unul centrat pe hrănirea cu orice preţ a unei populaţii mondiale în creştere. „Această opţiune, consideră ei, ignoră efectele colaterale ale acestei urgenţe alimentare: concentrarea pământului în mâinile industriei agricole, dezechilibre ecologice şi dependenţa de seminţele cu copyright”, spune doctoranda în antropologie. „Suveranitatea alimentară pune individul şi localul în centrul discursului alimentar, investindu-l atât pe agricultor, cât şi pe consumator cu dreptul de a opta asupra hranei pe care o produc şi consumă, în acord cu specificul natural şi cultural local. Este o mişcare cu un puternic caracter social: de istoria Via Campesina este legată Mişcarea Muncitorilor fără Pămant din Brazilia anilor ‘90. Suveranitatea alimentară se doreşte a fi o formulă de încurajare a categoriilor ignorate – mici agricultori, dar şi persoane fără pământ, femei, minorităţi etnice – să-şi  joace activ rolul de stakeholder în deciziile legate de sistemul alimentar”.

Ne-am întrebat şi noi, cu naivitate, dacă agricultura românească (un termen foarte greu de cuprins) ar putea fi supusă unor astfel de soluţii economice alternative, bazate pe autosustenabilitate şi reglate în afara „economiei formale”. Înainte de toate, dacă tot veni vorba de barter, în sensul său nemonetarizat, trebuie menţionat că un astfel de sistem a existat dintotdeauna în satele româneşti sub forma schimbului natural, care a început să crească substanţial în ultima vreme. „Cel mai cunoscut exemplu e cel cu cartofii din zona Covasna. [Ţăranii] ori îi vând la piață, ori merg pe schimb – se duc la Voineşti, de pildă, şi iau mere în cantităţi echivalente cu cartofii”, spune Vintilă Mihăilescu pentru TOTB.ro. „Schimburile în natură nu au dispărut niciodată, deşi pe la sfârşitul anilor ’90 începuseră să se reducă substanţial. Acum s-au revigorat şi au început să se organizeze chiar reţele sistematice”. E vorba de un sistem de schimb (pentru consum propriu) inter-regional, vechi de când lumea, în care ţăranii dintr-o zonă îşi schimbă recoltele specifice contra altor produse din alte zone, de care ei duc lipsă. În ultima vreme, aceştia încearcă să-şi branduiască un produs local (ceapa de Pericei, de exemplu) pentru a dobândi reputaţie în această logică de extindere a schimbului natural, însă de multe ori nu funcţionează. Câteodată merge, alteori nu, constată antropologul.

Totodată, din lumea rurală nu au dispărut nici schimburile de bunuri contra servicii. În unele zone, de exemplu, pentru o zi de coasă eşti plătit cu o anumită cantitate de ţuică sau de vin, iar datoriile monetare de la barul satului se achită în produse naturale sau în muncă. „Numitorul comun e schimbul comunitar”, spune Mihăilescu. „Diferenţa faţă de Grecia (n.r. – unde monedele alternative apar sub forma voucherelor) este că acolo schimbul e instituţionalizat şi reprezintă o formă intermediară între schimbul în natură, de reciprocitate, şi cel monetarizat, pentru că voucherele sunt o chestie intermediară între schimbul în natură şi cel pe bani”. Chiar dacă schimburile în natură ar fi instuţionalizate şi în România rurală, ele traduc o economie a sărăciei, explică antropologul, motiv pentru care un sistem de barter ar putea funcţiona doar în situaţii de criză (cazul Greciei) sau în comunităţi izolate. În plus, completează Monica Stroe, „autosustenabilitatea e un semn că nu consumi, ceea ce poate fi îngrijorător pentru o ţară care se zbate sa se ‘europenizeze’”. De aceea, Vintilă Mihăilescu vorbeşte de pieţe alternative de cartier, nu de soluţii economice alternative în afara „economiei formale”. „Ca să fie forme alternative, dar de economie, nu pot să rămână doar la un nivel de schimb în natură. Şi sistemul din Grecia se află la marginea pieţei, nu în afara ei”. Antropologul invocă un exemplu din Bruxelles, unde organizaţii de cartier au încheiat convenţii cu producători locali şi cumpără produse pe baza unor cartele. O reţea care îmbină ruralul cu urbanul într-o relaţie de schimb direct şi reciproc avantajos.

Cum ar funcţiona sistemul? 100-150 de orăşeni îşi înfiinţează o asociaţie de cartier. Producătorii din vecinătatea rurală se unesc la rândul lor într-o asociaţie zonală, de proximitate, care le colectează şi le transportă produsele. Cele două asociaţii se întâlnesc în cartier, unde încheie împreună o convenţie şi organizează pieţe virtuale, cum le numeşte Vintilă Mihăilescu, mai exact pieţe care nu sunt reglate formal, şi, ocazional, o masă tovărăşească menită să incite componenta de socializare. „Este mult mai eficient ca reţelele să fie mult mai cuprinzătoare. Dacă o reduci la sat, devine o chestie foarte restrictivă. Mica producţie nu mai are desfacere. Mica producţie moare” (un trend global, de altfel). În acest context, mica producţie se rezumă la ţăranul mijlocaş de surplus amintit mai sus, care nu mai poate vinde din cauza restricţiilor de certificare a produselor şi a costurilor ridicate ale pieţei. „Aici discutăm de ţăranii mijlocii care până în 2007 mai vindeau din când în când nişte brânză, nişte ouă. De cei care ies acum pe marginea şoselelor şi vând câte ceva. Au un surplus, dar singura piaţă este cea a şoselelor, care e nestructurată”.

Pieţele alternative de cartier ar asigura o desfacere pentru această categorie care alunecă înspre sărăcie într-un procent tot mai mare, precum şi un avantaj monetar şi alimentar (în termeni de gust şi sănătate) pentru oraş. Vorbim de o situaţie de win-win. Târguri ca cel al Ţăranului (pieţe de nişă, cum le numeşte Vintilă Mihăilescu) percep o taxă de piaţă care este mare pentru un mic producător (poate fi şi de ordinul miilor de RON), la care se adaugă costurile de transport în lipsa unei asociaţii care să asigure distribuţia. Atunci micul producător e obligat să vândă mai mult şi mai scump, preţul fiind justificat prin plusvaloarea produselor sale faţă de cele industriale. Pe de altă parte, nu mulţi orăşeni îşi permit să cumpere de la astfel de târguri. „Dacă vreau să am legume proaspete şi mă duc în pieţele de nişă, mă costă 10 euro, că acolo sunt eco. Dacă intri în acest sistem [de pieţe virtuale de cartier], ai aceleaşi produse, dar la 2 euro”. De ce mai ieftin? Pentru simplul motivul că micii producători nu ar mai fi nevoiţi să plătească pentru certificări alimentare şi taxe de piaţă. „Pauşal, îmi iese mai mult ca producător şi ţie îţi iese mai puţin ca şi consumator”. Pe lângă liniştea pe care ar avea-o orăşenii că mănâncă sănătos şi bun la un preţ acceptabil, „mai este şi ceea ce se cheamă economie morală: fac un bine. Mănânc pe gustul meu şi fac un bine”.

Un astfel de sistem, spune Vintilă Mihăilescu, „se află la perfieria pieţei, dar nu poţi să îl gândeşti în afara pieţei”:

În cazul comunităţilor care se autosusţin dincolo de logica pieţei se ajunge la forme de autarhie. S-a trăit aşa mii de ani, dar nu mai e profitabil. Să trăieşti în afara societăţii de piaţă este o fantasmă strict ideologică şi se întoarce împotriva ta. Nu e vorba de a înlocui piaţa, ci de a suporta piaţa, de a găsi soluţii în ciuda pieţei, ca să zic aşa, dar folosind pe cât se poate mecanismele pieţei, de a crea pieţe volante în care să scurtezi circuitul. Pe scurt, piaţa îţi introduce costuri suplimentare pentru că îţi mediază relaţia dintre producător şi cumpărător. Trebuie mers pe scurtcircuitarea mecanismelor pieţei, nu pe evitarea ei.

Nu înseamnă că dai o lovitură mortală industriei alimentare, care e atât de puternică, încât e greu să o deplasezi. Şi la cifra de afaceri a unor astfel de pieţe virtuale… Corporaţiile sunt de acord. Au şi ele bugetul lor de economie socială, de imagine şi ar fi dispuse să sprijine cartierele. Miza nu este de a distruge capitalismul, de a da o lovitură mortală industriei agroalimentare, că nu ai cum să asiguri pe aceste pieţe virtuale alimentaţia globului. Ideea de bază este de a salva o categorie care e tot mai mult în situaţie de criză, făcând fericită şi o categorie de cumpărători şi asigurând totodată o diversitate naturală şi alimentară importante. Dar fără să desfiinţezi marea piaţă! La populaţia globului, dacă nu ai o industrie agroalimentară de masă, nu hrăneşti populaţia şi ajungi la război mondial. Pe de altă parte, să nu uităm că aceste pieţe sunt şi vor rămâne pieţe de nişă, pentru o categorie de excepţie a cumpărătorilor!

Este important să ne întrebăm, în acest sens, cine sunt, de fapt, aceşti cumpărători şi ce îi atrage pe ei la acest gen de produse. Un studiu realizat în zona Clujului în 2008 (când fenomenul era de abia la începutul său) sugera că marea majoritate (peste 80%) îşi doresc produse mai „sănătoase”, doar puţin peste 10% fiind atraşi de „gust”. Altfel spus, mai degrabă frica de E-urile din supermarket îi aduce la târgurile ţăranului decât plăcerea gustului diferit, explică antropologul. Iar această alegere este strict condiţionată de preţ: aş cumpăra, că sunt mai sănătoase, dar dacă sunt scumpe, mă răzgândesc! Această categorie de cumpărători reticenţi este astfel volatilă şi nu poate constitui „publicul ţintă” al micilor producători „profesionişti”. Aceştia trebuie mai degrabă să-i identifice şi să-i cultive pe cei 10% interesaţi de „gust” şi dispuşi să plătească pentru el. Iar această categorie a început să se coaguleze suficient de repede.

Cu toate acestea, există nişte probleme mari ce trebuie întâmpinate, care se trag din lipsa unei comunicări eficiente cu mediul rural şi, în consecinţă, a unei gândiri alternative în rândul ţăranilor, nefamiliarizaţi cu strategii alimentare gândite în funcţie de numărul de kilometri parcurşi de la fermă până în farfurie, cu scheme de livrări de coşuri de produse (“vegetable box schemes”), agricultură susţinută de comunitate (CSA) sau calcularea amprentei de carbon. Un mic agricultor posesor al unei ferme ecologice în Transilvania, autodeclarat ţăran, îi spunea Monicăi Stroe că un ţăran internalizează cu greu consecinţele sociale şi ecologice ale activităţii lui agricole şi nu se va deschide niciodată unei lecţii de ecologie venită de la un tânăr alternativ, genul care – spunea el – „are părul încâlcit în codiţe şi poartă bocanci în miezul verii”. „Multe modele occidentale de sustenabilitate agricolă sau de dezvoltare rurală nu pot fi teleportate la noi doar pentru că au succes aiurea”, spune Monica Stroe. „O demonstrează recentul eşec al unui proiect de coş săptămânal de legume direct de la agricultor, încercată de un spaţiu alternativ din Bucureşti”. Producătorii nu erau serioşi şi nu trimiteau săptămânal legumele, consumatorii abonaţi nu erau nici ei serioşi şi nu aduceau banii la timp, iar organizatorii schemei nu îi cunoşteau suficient pe primii încât să le garanteze celor din urmă calitatea produselor. „Până la urmă, totul se reduce la problema încrederii”, spune doctoranda. „Acesta este elementul esenţial de care depinde succesul acestor mici sisteme alimentare. Şi de fapt chiar asta încearcă să reconstruiască ele”. Iar asocierea propusă în sistemul de pieţe virtuale mai sus amintit este unul din factorii care stau la baza acestei lipse de încredere.

Asocierea este invocată mereu ca soluţie salvatoare în cazul agriculturii româneşti, spune Monica Stroe, iar Vintilă Mihăilescu o prezenta la rândul său, într-un articol anterior publicat pe TOTB.ro, drept singura şansă de mai bine pentru masa mare de ţărani de subzistenţă, din moment ce ar atenua exploatarea capitalistă venită dinspre marii producători şi ar permite capitalizarea unor resurse care să permită transformarea micilor gospodării. „Nu să le transformi pe ele”, spunea antropologul la acea vreme, „dar să fie angrenate într-un proces de piaţă care înseamnă prelucrare, vânzare şi aşa mai departe. Ori asta este ce se întâmplă în Olanda, în Danemarca de 300 de ani. Înseamnă şi educaţie, înseamnă să-i înveţi pe oameni că dacă cresc o vacă aşa, obţin 5l de lapte, dacă o cresc aşa, obţin 15l”. Memoria traumatică a CAP-urilor îi împiedică însă pe cei mai mulţi dintre agricultori să se asocieze. „‘Vrem să  ne asociem, dar numai pentru partea de promovare, la producţie fiecare trebuie să fie pe cont propriu’, este de părere o tânără producătoare de conserve artizanale”, exemplifică Monica Stroe. „La Sibiu funcţionează cu succes de ani buni o cooperativă de desfacere a produselor, Biocoop, administrată la comun de 6 producători din zonă.  Dar şi în acest caz, asocierea se limitează la o singură activitate: cea de distribuţie”.

Această lipsă de încredere a producătorului a fost completată de cea a consumatorului, alimentată în acest caz de târgurile din categoria celui al Ţăranului. Acestea au apărut ca pieţe alternative în 2007, însă patru ani mai târziu, spune doctoranda, un bucureştean în căutare de autenticitate va trebui să aleagă în fiecare weekend între 5-6 astfel de târguri (unele organizate chiar de supermarketuri!), unde va găsi o gamă confuză de produse, care se întinde de la gemuri cu eticheta scrisă de mână, la magiun industrial fără zahăr şi produse de tip fairtrade „de import” care au călătorit din Africa. „Ceea ce s-a pierdut e – mă repet – elementul încrederii. Târgurile au devenit şi ele o industrie, s-au ‘mcdonaldizat’, dacă mi se permite figura de stil. Reconectarea urbanului cu ruralul proxim prin legătura umană, faţă în faţă – miza acestor targuri – s-a pierdut pe drum. Trebuie să găsim ceva nou care să îi aducă pe agricultori şi pe consumatori de aceeaşi parte a baricadei, sa reinventăm încrederea şi respectul”. Monica Stroe vede prioritară reconectarea alimentară a ruralului cu urbanul, legatură care cu câteva decenii în urma funcţiona prin ceea ce Vintilă Mihăilescu numeşte “gospodărie difuză”, în care membrii familiei extinse împărţite între sat şi oraş ca urmare a industrializării şi migraţiei interne împărţeau resursele, hrana trimisă de la ţară venind să compenseze accesul formal al oraşeanului la hrana suficientă şi de calitate.

Foto: enkidu

Întrebarea care reies la final este: cum poate fi (re)obţinută încrederea? „Un răspuns simplu ar fi să lăsăm mâna invizibilă a Pieţei să acţioneze şi să aşteptăm cei 20 de ani ai lui Brucan”, spune Vintilă Mihăilescu. Cu timpul, micii producători vor constata că e în interesul lor atât să se asocieze, cât şi să-şi garanteze produsele, iar cumpărătorii vor constata că pot avea încredere în anumiţi producători; ceilalţi vor fi eliminaţi de piaţă. Cealaltă soluţie presupune şi o anumită intervenţie a statului prin instituţii specializate. „Aceasta implică, în amonte, atât precizarea, cât şi facilitarea sistemelor de certificare (în ciuda eforturilor din ultimii ani, nu există încă o reglementare clară a produselor tradiţionale/locale/bio-ecologice, iar furcile caudine ale controlului sanitaro-veterinar mai mult descurajează decât sprijină calitatea acestor produse), precum şi sisteme eficiente de educare şi promovare a micilor producători (foarte mulţi potenţiali cumpărători sunt reticienţi pentru că nu ştiu nimic nici despre produs, nici despre producător). În aval, un minim control care să garanteze că imaginea corespunde cu realitatea este (încă) indispensabil”.

Pe scurt, este necesar ca statul să se gândească bine dacă mica producţie alimentară îl interesează sau nu, conchide antropologul, dacă ea este sau nu o miză strategică pentru societatea românească. Dacă răspunsul este afirmativ, statul ar trebui să intervină nu pentru a regla piaţa, ci pentru a garanta calitatea produselor care ajung pe piaţă şi a promova astfel această indispensabilă încredere între producător şi cumpărător.