“Afară”. Povestea unuia dintre primii închiși pe viață care au fost eliberați în România

Gavril Hrib e un om inteligent şi sensibil, în vârstă de 52 de ani, care şi-a petrecut 21 din ei după gratii pentru un omor dublu comis în 1990. “Jidanu’”, cum îi spuneau colegii de celulă, a minţit în toată perioada de detenţie şi o vreme după că a omorât o procuroare antisemită, fiind pus în faţa confesiunii în documentarul Afară (2014) al lui Andrei Schwartz. Fascinat de închisori, regizorul născut în 1955 în România și stabilit din 1973 în Germania, l-a făcut pe Gabi protagonist în două producţii şi spune că, în timp, a ajuns să-i fie prieten apropiat. Cu ocazia festivalului One World Romania, în cadrul căruia a fost proiectat Afară, am vorbit cu Andrei Schwartz despre Gabi și despre ce înseamnă să ieși după mai bine de două decenii din închisoare.

 

de Ionuț Dulămiță

 

Gabi avea 14 ani când părinții lui au divorțat. Tatăl său n-a mai vrut să-i vadă niciodată pe el și pe fratele lui, iar Gabi a ajuns într-un anturaj de infractori și a început să dea spargeri și să aibă probleme cu legea. În 1990, susține el la începutul documentarului Afară, a omorât-o din răzbunare pe o procuroare care ar fi fost nedreaptă cu el cu câțiva ani în urmă și care ar fi făcut remarci antisemite la adresa lui. I-a împușcat mortal pe ea și pe soțul ei și a fost condamnat pe viață pentru asta, având posibilitatea de eliberare condiționată după 20 de ani. Pedeapsa cu moartea fusese abolită cu câteva luni înainte să ucidă. Sub Ceaușescu, ar fi fost executat.

În perioada detenției, Gabi a stat inițial în Penitenciarul Rahova din București (unde a fost protagonistul documentarului Jailbirds al lui Andrei Schwartz, lansat în 2005), apoi a trecut pe la Aiud, Giurgiu, Jilava și a ajuns în cele din urmă în Botoșani. Asta după ce l-a dat în judecată, de formă, pe primarul din Ștefănești, un sat aflat la 30 km de Botoșani, pentru a obține transferul. “Procesul era fictiv. Aceste lucruri se numesc ‘afaceri judiciare’, se fac dacă vrei să fii cu soția în apropiere sau alte motive”, spune Andrei Schwartz. “Botoșaniul nu era o închisoare așa de dură ca altele, nu avea pedepse foarte mari și de acolo se ieșea mai repede. Se cunoaște că în provincie ieși mai repede, că judecătorii din București sunt mai ‘scârboși’”.

Gabi a ieșit din închisoare după 21 de ani, fiind unul dintre primii oameni închiși pe viață eliberați în România. Singurul ajutor pe care l-a primit de la stat la ieșire au fost 40 de lei, pentru transport. Documentarul Afară se concentrează pe viața lui Hrib, un individ costeliv și fragil, în afara gratiilor. Întâmpinat de o mamă iubitoare, de trei ori mai mare decât el, care-l cuprinde în brațe ca o cloșcă și-i spune “puiule”, dar cu care se ceartă mai tot timpul din cauza lipsei banilor și a unei tensiuni ce a existat tot timpul între ei, Gabi ajunge să se sufoce în apartamentul pe care îl împarte cu ea și cu tatăl vitreg, unde se simte mai izolat decât în închisoare. “Suntem blestemați să trăim împreună și să fim singuri”, spune el la un moment dat.

Bărbatul nu are mai mult de opt clase și o diplomă de sudor, dar e un om intuitiv și talentat, care pictează şi care nu-și poate găsi de muncă din cauza trecutului său, în fața căruia regizorul îl pune constant. Reușește însă să se împace cu soția lui Dana, care se întoarce pentru el din Franța, unde plecase să muncească, și, într-un final, cu ajutorul lui Andrei Schwartz, ajunge să lucreze în Germania, unde, treptat, începe să-și facă un rost. Astăzi, lucrează împreună cu soția în nordul Munchenului, unde are trei joburi și unde au ajuns și fratele și cumnata lui.

Punctul culminant al documentarului este însă momentul în care povestea uciderii procuroarei, care îi asigurase lui Gabi respect în închisoare și o poziție privilegiată, se năruie. Regizorul cere să vadă dosarul lui Gabi pentru a da de fiul victimelor și află că acestea fuseseră, de fapt, o ingineră de la CFR și soțul ei și că Gabi îi omorâse în timp ce le jefuia apartamentul. Aproape de final, îl confruntă cu adevărul, iar protagonistul îşi mărturiseşte secretul pe care l-a ţinut atâta vreme ascuns şi cu care i-a rănit constant pe apropiaţii victimelor.

Cum ați intrat în lumea deținuților?

Andrei Schwartz: M-a fascinat dintotdeauna acest spațiu închis, are probabil de-a face și cu istoria familiei mele. Familia din partea tatălui meu a fost exterminată în lăgărele de concentrare. Am fost în ’92 în România și cred că am fost printre primii care au primit aprobare să intre într-o închisoare. Voiam să fac un documentar despre închisorile românești și mai ales despre revolta din Gherla, prima revoltă socială care a apărut pe vremea aceea. Am umblat prin Jilava, prin câteva închisori mai mari, și ultima a fost Gherla. Experiențele din ’92 cu deținuții au fost foarte interesante și am hotărât, mai târziu, să văd cum funcționează viața într-o închisoare. Gavril a fost protagonistul (n.r. – în documentarul Jailbirds).

Pe Gabi cum l-ați ales?

El m-a ales pe mine. Făceam prospecții, în 2003, și el a venit la mine și mi-a zis că vrea să-mi povestească. Gavril știa să spună povești pe care aveai chef să le asculți. Mă simțeam foarte acasă în poveștile lui, ca de fapt în multe alte situații din acea închisoare (n.r. – Rahova). Am plecat întotdeauna de la premisa că închisoarea e o cameră de rezonanță a societății din afară.

Ce mi s-a părut fantastic a fost că se bagă o groază de bani ca să încarcerezi oamenii și toată activitatea care are loc acolo e ca ei să depășească acele gratii – făcând comerț între ei, vorbind, trimițându-și scrisori de dragoste (pe vremea aceea exista în Rahova și o secție de femei), punându-și perdeluțe la geam; Gabi avea pe vremea aia doi papagali, o încercare de a crea o normalitate care de fapt contrazicea ideea de încarcerare și pedeapsă. Lucru absolut normal și deosebit de simpatic. Era un fel de rebeliune complet naturală, care aparținea de existența umană.

Am dat de celule, în alte închisori, nu în Rahova, în care erau 90 de oameni în 40 de paturi. Aveau mai puțin de un metru pătrat de cap. Pur teoretic, viața nu poate să funcționeze pe un metru pătrat de persoană. Și totuși funcționa. Acești oameni își creaseră modalitățile prin care nu doar să supraviețuiască, ci chiar să trăiască în acea situație.

 

 

Chiar părea să fie o comunitate închegată în documentar, cea din închisoare.

În celula lui Gabi a fost destul de închegată. Gabi căpătase, fiind singurul nerom din celulă, un rol special. În condiții normale, niciun deținut nu ar fi sărbătorit când se eliberează. Sigur că a avut de-a face și cu faptul că noi ne aflam cu camera acolo, dar mâncare gătită de ei mai mâncasem eu și înainte, deci nu era o situație complet artificială și n-au făcut-o la inițiativa mea. Șeful de cameră, care era un bulibașă din Piatra Neamț, a cumpărat șunca din banii lui, să facă din ea carne tocată pentru sarmale. El le-a făcut. A făcut-o și pentu că era camera acolo, dar a făcut-o și pentru Gabi, că ținea foarte mult la el, era o relație clară. Celula mi s-a părut foarte caldă ca atmosferă. Eram oaspeți pe care îi respectau și apărau. Sigur că erau oameni geloși pe Gabi, dar nu ne-au stânjenit. Când am făcut interviul în care Gabi stă pe pat și povestește despre planurile pentru când o să iasă afară, trebuie să te gândești că în stânga lui erau 25 de oameni care tăceau din gură și pe care nu-i simți.

A fost nevoie de o aprobare specială ca să intrați? 

Aprobarea am primit-o când am făcut primul film, Jailbirds, în Rahova. Directorul de la Direcția Penitenciarelor se schimbă de obicei cam la doi ani. Cum vine un nou ministru, aduce un nou director. Aveam nevoie de o aprobare de la ministrul de Justiție, care era [Rodica] Stănoiu pe vremea aia. A fost destul de scârboasă și a trebuit s-o pisălogim ca să ne dea aprobarea. După ce am făcut Jailbirds, au fost destul de mulțumiți cu filmul. Ei au crezut că noi intram în pușcărie ca să găsim corupția și nelegiuirile din partea gardienilor, ori tema filmului meu a fost cum decurge viața în acea pușcărie. Așa că a doua oară au fost oameni empatici din sistem care m-au susținut.

În general, în comisia de eliberare condiționată, cazurile sunt discutate în aproximativ două minute și toată lumea știe că nu există de lucru afară. Potrivit legii, după 20 de ani, deținuții pot să ceară eliberare condiționată, apoi [comisia]se uită dacă au avut rapoarte de pedepsire. Pe Gabi l-au găsit o dată cu un telefon, în anii ’90 au descoperit că, în loc să trimită o carte poștală pe lună acasă, a trimis două, prin alt deținut, o chestie care la ora actuală e aproape ridicolă când sunt telefoane publice acolo, dar acesta era un raport de pedepsire și el avea trei rapoarte de pedepsire și vreo 24 de evidențiere – picta pentru ei, a făcut parte din grupa de teatru de acolo etc. Dar aceste 24 de evidențieri nu contau cât cele trei rapoarte de pedepsire, așa că l-au amânat cu încă un an. Era de așteptat, cam pe toți condamnații pe viață îi amână prima oară. Important era ca în anul acela să nu capete niciun raport de pedepsire.

Care au fost interacțiunile pe care le-ați avut cu Gabi pe toată durata documentarului?

Raportul era cald. Eu îl filmasem cu 10 ani înainte, eram prieteni. Din această poziție am început al doilea film. Gabi mi-a fost întotdeauna deosebit de loial. Nicio clipă nu ne-a fost frică că va bloca filmul sau că va încerca să ne șantajeze. În plus, impresia pe care am avut-o eu era că noi eram motorul dezbaterii pe care o aveam despre vina lui, trecutul lui, dar el nu a încercat să blocheze această debatere. Din inițiativa mea mai vorbeam despre omor, nu era el cel care să fi amintit de acest lucru. Este un maestru al eschivei, dar când i-am zis hai să vorbim despre asta, nu a blocat. Fără aprobarea lui, n-aș fi avut niciodată acces la dosar. Eu n-aș fi încercat niciodată, fără aprobarea lui, să dau de acest act, nu sunt polițist, să fac cercetări penale.

Am încercat să dau de fiul victimelor. În ochii mei, au existat doi supraviețuitori ai acestei crime: Gabi și fiul [victimelor]. Am vrut să aflu și din perspectiva fiului ce au însemnat acești 20 de ani. De aceea m-am uitat în acte. La vizionare, în sală (n.r. – la One World), a fost femeia aceea blondă. I-am găsit depoziția în dosar, era singura care mai locuia la aceeași adresă. A zis că se întâlnește cu mine și, după ce a văzut că sunt în colaborare cu Gabi, mi-a scris o scrisoare că fizic și psihic nu mai are puterea să mă întâlnească și că e mânioasă pe Gabi. Dânsa era prietena cea mai bună a inginerei CFR și avea în dosar depoziția cea mai mare. A descris-o pe acea femeie dintr-o perspectivă personală. Până atunci, ea era pentru mine doar o propoziție dintr-o relatare a lui Gabi și o foaie de dosar. Atunci mi-am dat seama că Gabi a omorât un om cu visuri, cu carne pe el. Am zis că am ocazia ca-n filmul meu să reînvie victima printr-un interviu cu această femeie, dar a refuzat să aibă contact cu noi. Am fost extrem de mirat că a fost în sală.

Femeia mi-a spus că, după film, s-a împăcat puțin cu această figură, Gabi, pentru că pentru prima oară a auzit adevărul. O rănea când prietena ei din copilărie, care fusese o ingineră de CFR, era descrisă de Gabi ca o procuroare nedreaptă, antisemită. Au fost o groază de reportaje despre Gabi, interviuri la televiziuni –  niciodată nu refuza un interviu, pentru că era modul lui de a ieși în evidență -, [în care el perpetua minciuna]. Problema e că și în ziua de azi, când vorbesc despre victimă, eu vorbesc despre procuroare. Adevărata identitate a victimei a fost complet ștearsă prin relatările lui Gabi. Și asta era o chestie care mi se părea la fel de gravă ca crima.

V-ați simțit înșelat, a existat o confruntare cu Gabi după ce aţi aflat adevărul?

M-am simțit foarte atacat după ce am auzit povestea acestei femei care a fost în sală, pentru că atunci am simțit prima oară rana pe care le-a produs-o lor.

Ați vorbit cu ea după ce l-ați confruntat pe Gabi?

Nu, înainte. Gabi era încă în Germania, trebuia să vină luni. Am dat ca prin minune de dosar și am început să-l citesc. L-am sunat pe Gabi să-i spun că nu văd nicăieri că asta-i procuroare. Băi Andrei, e procuroare, fii serios. Am citit mai departe dosarul, l-am citit cam o săptămână, și am dat de anumite adrese. Am început să-i caut pe acești oameni, ca să descopăr că în 20 de ani toți se mutaseră și singura persoană care mai locuia la aceeași adresă era această femeie. Am întâlnit-o sâmbătă, i-am spus cine sunt, a stat cu mine trei sfertui de oră de vorbă în faţa uşii ei, nu m-a invitat în apartament, și ne-am dat întâlnire pentru a doua zi. Știu că i-am luat prăjituri, pentru că-mi era foarte simpatică. Am ajuns la ea acasă și am găsit o scrisoare în care mi-a zis că regret, nu mai pot să stau de vorbă cu dumneavoastră, eu înțeleg ca cineva, dintr-o greșeală, să facă o crimă, dar nu pentru o cameră o video, îmi pare rău, dar nu am puterea fizică și psihică să vă mai întâlnesc încă o dată. I-am scris o scrisoare că oricând mă poate contacta și i-am lăsat la un bar de alături prăjiturile pe care i le cumpărasem și niște flori. Nu m-a contactat niciodată.

Eram destul de înfuriat, că mă gândeam că Gabi putea să-şi țină gura. Ce-mi povestești tu mie e treaba mea, eu sunt fraierul care înghite, dar ce aud acești oameni, care au fost prieteni cu ea, e altceva. Îi rănea în continuare. Și de aceea, când a venit [în România], pentru prima dată n-am mai putut să-l îmbrățișez. Plus că nu i-am spus ce-am găsit în dosar, voiam să se uite pe el cu camera deschisă. Gabi n-a îndrăznit să mă întrebe, dar el e un tip extrem de isteț și cu un nas foarte bun, și-a dat seama că ceva nu era în regulă. Și atunci putea să fugă, dar n-a făcut-o. A venit și s-a confruntat. Apare această situație, deşi ar fi trebuit să-și dea seama că eu știu ce e în acel dosar, când tot încearcă să zică nu, c-a fost procuroarea. Își mai căuta o găurică de scăpare. Nu știu în ce măsură el își mai amintea ce era exact în acel dosar.

De ce credeți că v-a ascuns adevărul?

I-a fost, pe de o parte, cred, rușine să mă refuze. Și-a dat acordul și mai târziu a zis că n-a mai putut să dea înapoi. Ce explică el, că poate voia ca eu să aflu adevărul, nu știu în ce măsură este adevărat, dar în subconștientul lui nu e deloc fals ce zice. N-a putut să se debaraseze la timp de această minciună dintre noi. Relația noastră a fost foarte tensionată la început după ce am aflat chestia asta, dar cam la o săptămână după a devenit mult mai caldă și mai bună, pentru că am scăpat amândoi de această minciună. Sigur că el s-a simțit mai confortabil.

Am văzut că la sfârșitul documentarului  îl judecaţi pentru ce a făcut, spuneți că nu l-ați auzit niciodată să spună că-i pare rău pentru ce a făcut, ci doar că-i pare rău pentru soarta lui.

Pentru mine această crimă e de neiertat. Nici pentru el nu e consumată, de această vină n-o să scape niciodată. Ar putea s-o amelioreze dacă și-ar cere scuze celor care au suferit din cauza lui.

Nu-i găsiți nicio justificare, că era o perioadă tulbure, o familie dezbinată…

Ba da, justificări îi găsesc. Era o perioadă tulbure, dar înțelegi că atunci când ai omorât pe cineva, l-ai omorât pentru toate veșniciile, iar la acest lucru te poți gândi. Sigur că filmul are de-a face și cu faptul că și taică-su e băgat în această crimă. Cum taică-su a părăsit familia, bineînțeles că Gabi a pierdut tot acest simț de empatie și atunci ce te oprește în a săvârși o crimă atâta timp cât ești un tip rece și nu pricepi ce suferință produci? Ești ca un animal care supraviețuiește în junglă sărindu-i celuilalt în gât, ca să te hrănești. Când am fost în Rahova, am observat că multe din crimele produse acolo sunt de fapt produse de copii, pentru că fuseseră atât de bătuți și de masacrați de părinții lor, încât deveniseră abrutizați.

Tatăl lui Gabi a rupt complet relația cu familia numai datorită faptului că copiii s-au decis să rămână lângă mamă la divorţ. Gabi umbla disperat să dea de taică-su, care, odată, când îl căutam, se afla la 20 de metri de noi și se uita la noi. Gabi nu l-a recunoscut, nu-l văzuse de 35 de ani. A murit, iar Gabi nu l-a văzut până la moartea lui. Taică-su nu e nevinovat în crima pe care a săvârșit-o Gabi, sunt mulți implicați și sigur că societatea e implicată.

Acum e greu de imaginat ca Gabi să mai săvârșească o altă crimă, pentru că pentru prima dată în viața lui e împăcat cu el însuși și e așa de fericit că trăiește cinstit, mă sună de fiecare dată că a mai găsit un job.

 

Gavril Hrib și Andrei Schwartz

 

Ce portret i-ați face lui Gabi?

Pentru mine, Gabi are mult de-a face cu Chaplin. Are acest umor negru melancolic și, din punct de vedere sufletesc, sunt multe lucruri în care mă regăsesc pe mine însumi. Nu mi-a fost de la bun început o persoană străină și am avut încredere el, mă simțeam acasă, nu mi-a fost niciodată frică dacă îmi las portmoneul că ar putea să mi-l ia. Am pus de multe ori întrebarea ce aș putea să fac eu ca să mă omori tu pe mine și era aproape o discuție tragicomică, că nici el nu știa ce-aș putea să fac eu ca să mă omoare el pe mine. Stăteam ore întregi închiși în cameră, pe fiică-mea o cunoaște bine. De exemplu, când a murit maică-mea, Gabi a fost cel care a venit și a făcut mâncarea de pomană. Pe banii lui a venit la Hamburg, din Munchen. A pierdut o dată avionul și a plătit două bilete. Se simpatiza cu maică-mea. Maică-mea avea o plăcere să mă înjure pe mine și Gabi era un tip șmecher care asculta. Și maică-mea era fericită că are un client care să asculte cât de prost e fi-su. Gabi a fost printre primii cărora le-am trimis sms că a murit maică-mea.

Ce l-a chinuit pe Gabi cel mai mult în toată perioada asta, până a început să se stabilizeze?

Nu găsea nicio ieșire. Conflictele cu maică-sa, din punct de vedere financiar, dar și ca temperament, se accentuau. Sunt firi deosebit de asemănătoare, fiecare are problemele lui și ieșeau repede scântei între ei. Pentru el, apartamentul devenise mult mai închis decât orice celulă în care stătuse. Era la cheremul lui maică-sa, ea nu știa cum să finanțeze acest lucru, avea un rahat de pensie și Gabi își dădea seama că nimeni nu vrea să-l ia în România, că-l știau foarte mulți și nu găsea un loc normal de lucru. Nu exista niciun fel de ieșire și mi-a fost foarte frică să nu se sinucidă în perioada aceea. Mi-am închipuit că n-o să mai comită o crimă și că, dacă nu are nici o ieșire, o va comite împotriva lui. Era foarte labil și tremuram de fiecare dată când mă suna.

Au existat chestii care n-au fost băgate în film. De exemplu, m-a sunt un deținut turc căruia îi dădusem numărul meu de telefon când Gabi s-a dus la Jilava. A zis că are un atelier de renovat mobilă în Viena, știa că Gabi picta foarte bine și a întrebat dacă n-ar vrea să lucreze în atelier. Și eu zic ba da, cum să nu, pentru că în România nu capătă nimic de lucru. Eu i-am plătit biletul de avion ca să se ducă la Viena, să lucreze pentru ăia. Peste două zile m-a contactat fratele lui, că Gabi a intrat în bucluc și că vrea să se întoarcă cât se poate de repede. Era o bandă internațională de spărgători acolo. Gabi se lăudase în închisoare că el e mare killer, a ajuns acolo, era plin de droguri și fete și mobilă și tablouri din spargeri și probabil că voiau să-l execute pe unul și i-au dat lui Gabi cadou de venire un pistol și 8.000 de euro. Voiau să-i facă viză pentru Elveția. El s-a băgat după mânecă și l-a contactat pe frate-su. Eu i-am cumpărat biletul de avion și a doua zi Gabi era în București. A fugit noaptea de acolo, a zis că nu i-a fost niciodată atât de frică. Cam îți dai seama ce tentații pot să fie. Eu să nu fi avut niciun ban în situația lui Gabi și să-ți pună unul 8.000 de euro în față… tentația este incredibilă.

Problema mare [a celor care ies din închisoare]e că singurii oameni pe care îi cunosc sunt ăia din pușcărie. Deci cu cine intră în contact prima oară când ies? Cu ăia din pușcărie. La cine apelezi pentru ajutor? Tot la ei. Având în vedere că nu există un sistem de ajutor când ieși afară, este o stradă cu sens unic și tot la pușcărie ajungi.

Care ar fi principalele probleme cu care se confruntă un om care iese după atâta vreme din închisoare?

Directorul din Rahova a zis foarte clar: oameniilor ăstora, când ies afară, le cade cerul în cap. Relațiile cu familia se rup de-a lungul timpului, majoritatea nu au resursele financiare să-i finanțeze și pe cei care ies afară și, bineînțeles, asta creează conflicte între ei și nu există niciun fel de instituție care să-i sfătuiască. Noi am umblat jumătate de zi cu Gabi ca să vadă dacă poate să primească ajutor social. Dacă și-ar fi plătit el autobuzul, ca să se ducă dintr-un loc în altul, cred că ar fi cheltuit cam un sfert din ajutorul social pe care l-ar fi primit. Când am ajuns la acest birou, trebuia să aducă 9 sau 12 dovezi diferite că nu are pământ, că nu a avut nicio casă, niște chestii pe care dracu’ știe de unde le putea obține, și dacă ar fi reușit toate aceste lucruri, ar fi primit 52 de euro ajutor social. Iar întreținerea de bloc era în jur de 120 de euro. I-am zis îți dau eu banii pentru trei luni, n-o să ne apucăm să căutăm.

Ne-a fost greu nouă să aflăm unde se află serviciul social pentru Gabi, pe el singur nici nu l-ar fi băgat în seamă. Bineînțeles că l-au tratat altfel pentru că eram noi cu camera în spatele lui. Ne-am dus la forțele de muncă și i-au zis pe față n-ai nicio șansă, eu îți fac dosar dacă vrei, dar că ți-l fac, că nu ți-l fac, pe cine interesează? Când te întreabă ce-ai făcut în ultimii 20 de ani de zile și îi zici unde ai fost, la revedere. N-ai văzut ce oferte a primit? Să se ducă soldat în Afganistan și chestii din astea, plătești de aici bani, te duci în Germania și totul este o înșelătorie.

Problema este că în închisori nu există aceste programe…În Germania, după două treimi de la ispășirea pedepsei, intri în acest regim de închisoare liberă, ceea ce înseamnă că ești obligat să stai în închisoare numai noaptea, dacă îți găsești ceva de lucru. Capeți regulat concediu care să-ți recreezi relația cu familia. Umblă cu tine în primele zile un însoțitor ca să vezi cum se cumpără, cum se face. Ori aici…Cu 40 de lei în mână, banii care i-au fost dați de transport, Gabi nici n-ar fi putut să ajungă până la București. Acest sistem funcționează după principiul îi băgăm după zid și dispar pentru o perioadă, scăpăm de ei. Dar de fapt nu scapă de ei, oamenii ăștia ies afară, nu ține pe nimeni la infinit în pușcărie, că nici nu au aceste structuri. Nu mulți mor în pușcărie. Cunosc câțiva condamnați pe viață care nici nu vor să fie eliberați. Unde mă duc eu, ce fac?