Radu Andriescu și-a construit un teritoriu al lui extrem de concret și o voce plăcută, de care te atașezi ușor. Cînd o să-și adune toate volumele sale de poezie într-o singură carte, o să iasă o plăcere de roman, și bineînțeles mai viu decît un roman, pentru că e poezie.
Crăciun
Trebuie să scrii! Ai talent! Se vede!
Ce dracu se vede? Amărăciunea se vede?
Ea se vede?
O simți? Arde?
Te perpelește?
E Crăciun, simți șoriciul ars de lampa
cu gaz, metalul, țuica,
zăpada,
fața aceea grasă și roșie, țepoșenia lumii,
ușa din lemn,
frigul care intră din curte,
cuțitul aruncat lîngă lighean,
javra înnebunită în cușca nu mai mare ca o colivie,
haina mototolită, mirosurile înghețate,
trezite la viață de cîte o ușă izbită,străzile pe care mai trec pîlcuri de –
ce? colindători?
rachiia călduță, secărica,
scara pe care se cațără amintirile,
camera bună, bună și rece,
covorul acela care le arată lor, ălora,
cine vor fi fiind ei,
doar să fie ceilalți, cei de dincolo,
le arată gheața aceea din lemn și lînă cine e gospodar,
lucruri făcute să dureze,
mai ceva ca sminteala,
mai rău ca simetria,
bateuarfocu,
vezi purcelul, perpelit, puturos de fum,
crăcit lîngă măsuță,
cheagurile, feminine, ambigue,
și noaptea, sau seara, sau ceva între, aburii, cristalele
fine care ies din gură,
din gură în gură,
cu tot cu miros, culoare, gust, consistență,
savoare, plăcere, durere, aici,
ca și oriunde,
plăcerea și durerea se întîlnesc,
îngheață împreună,
se trezesc la viață împreună,
apar și dispar împreună,
pierd și cîștigă, cum se zice, împreună…
cămara, cîrnăciorii…afumătoarea…
cățelul azomureș, cățelul șpriț, cățelul
shakespeare, cățelul pinot noir,
și porcii, scroafele, grăsimea, ochii mici, creierul
roz, mațele ca niște mănuși, copita pusă la răcituri,
sau piftie, cum vrei să-i spui,
și dansul,
cine să și-l mai amintească,
cine, că e peste tot,
în fiecare smucitură, la fiecare răsucire,
la fiecare gîtuitură a mațului…
Cît de tare poți să-ți întinzi mîinile?
cît,
cît Doamne poți cuprinde în mîini?
Pînă unde poți ajunge?
Cît frig îți însușești, ca un frate?
Adică, asta să fie?
Ce dracu, asta să fie?
Fuga în ogradă, la budă, o pișare, o căcare,
fuga la cer,
cu ochii lipiți de partea lui cea mai rece și neagră, și
apoi iar într-un cotlon, și iar cu ochii beliți la cer,
și peste deal,
care nu e niciodată departe, că nici un deal
nu e departe,
nici o vale nu e destul de adîncă, să uiți…
Sînt…cîte?
trei?
materii care fac lucrurile să respire:
lemnul, și cel proaspăt, cu rășina vîrtoasă, și cel
negru, ușor, golit de sevă,
frigul, frigul care usucă, mai ales cel din
Casa Bună, cel din plita niciodată folosită,
din mormanul de perne,
din covoarele pe care nu are ce praf
se așeza, frigul ca o prismă,
frigul ca o prismă neagră;
și porcul,
porcul cu miros de pîrlit și sînge,
fratele cel mai drag, sora, soția, căldura,
mațul, lumina, culoarea fierbinte,
ura și speranța,
frica.
Doar mai tîrziu, dezghețul.
Leo
e puțin din fiecare în turistul
care-l fotografia în fund pe nenorocitul acela; de cîteva
mii de ani
se chinuie să putrezească,
doarme chircit în găoaza artificială care-i imită
mormîntul, stă culcat pe o parte, cu rînjetul larg al celor
care trec prin cel mai adînc somn
grecul îi fotografiază fundul și coaiele pergamentoase,
așezat în genunchi
Leo
iarna vrînceană
karin și melitta, eu și cine mai știe cine, fiecare în colțul
lui
în camion
în picioare
amețiți de oboseală
rău de mare prin noroiul înghețat
Leo la mijloc
deja sfrijit ca nenorocitul de la British Museum
galben și osos în mijlocul camionului
mai și ninge
ținem panglici în cruce deasupra lui Leo
în armată Leo avea dureri de cap
seara după ce treceam în camion
prin hîrtoapele dobrogei
vinul are gust de sulf
masa e plină de sarmale
Leo își începe în liniște și singurătate drumul
pe care nenorocitul de la British M.
nu reușește să-l străbată
melitta și karin sînt cutremurate de ceremonia religioasă ortodoxă
în viața lor nu vor mai merge la așa ceva
în viața lor
pe noroiul înghețat punțile din pungă albastră
alunec pe una din ele
Leo zicea că ar fi vrut să-i cînte ceva din Beatles la
înmormîntare
din curtea bisericii văd fanfara
sătenii se dau la o parte
la intrarea în biserică
sînt unul de-ai lui am voie în față
la bocete și fum
mă retrag lîngă fanfară
se discută bani
afaceri
stau lîngă muzicanți și moșmolesc în buzunar
hîrtia scrisă la bufetul gării
în zori
(scri-o tu că te pricepi mai bine!)
N-am mai scris în viața mea așa ceva.
m-am așezat singur la o masă rotundă
și m-am gîndit ce aș putea să scriu
ce ar vrea lumea aceea să audă
melitta karin eu și cine mai știe cine
ne-am luat locul din nou în fața camionului
de data asta cu fanfara în spate
Nu pot s-o citesc
Am scris-o dar nu pot s-o citesc
vivi își ia inima-n dinți
înșfacă hîrtia și se strecoară spre locul
de unde se aude cocoșul
Totul trebuie făcut cum se cuvine.
nu știm ce urmează să se întîmple cu cocoșul
întreg satul se înghesuie să vadă și să audă
e duminică și drumul e pe terminate
e important să audă ce zic colegii
să aude ceea ce trebuie auzit
vivi e grozavă
cutremurată și albă
nervoasă
spune ceea ce trebuie spus
și auzit
ceva se întîmplă cu cocoșul
nu văd ce dar cumva
bănuiesc
cu pliantul în mînă intrăm în ultima sală de la
British
în ultimele sălie locul cel mai înghesuit
turiștii trebuie să vadă
ceea ce este de văzut
mumiile stau înfofolite și provoacă teamă și ilaritate
asta-mi amintește de faringita mea
au măcar dreptul la cîrpele lor jegoase
nu ca nenorocitul adormit în găoacea lui de beton
de la gară am mers pe jos la părinții lui Leo
o bucată de drum ne-a luat un țăran în căruță
eram amețiți de toate cele și era doar începutul
casa era acoperită cu negru
lîngă Leo femeile familiei boceau uscat de fiecare dată
cînd intra careva
Așa se cuvine.
karin melitta erau palide și pierdute
era începutul