Nici o prezentare pentru Dohotaru. Se prezintă foarte bine singur, printr-o lungă istorie de activist implicat, responsabil şi dedicat, în treburile cetăţii – de la problemele aparent invizibile, până la organizarea spaţiului public, transport alternativ şi lupta împotriva ghetoizării. Nu e doar participant şi organizator de proteste, ci duce de ani buni muncă de convingere cu diverse instituţii, înţelegând că printre atribuţiile cetăţeanului se numără şi dialogul, mai cursiv sau mai scurtcircuitat, cu autorităţile.
“Pe scurt, perspectiva mea e a unei lumi mai democratice economic și politic, în care se găsesc metode de apropriere a resurselor care să nu genereze inegalitățile curente, costuri sociale și ecologice ca acum care sunt în bună măsură externalizate din circuitul economic,” spune Dohotaru, autor, printre altele, al volumului Protestatarul. Dohotaru, care combină activismul cu cercetarea şi jurnalismul, scrie pe TOTB.ro încă de la început, documentând contextul activist din Cluj şi cartografiind unele dintre cele mai importante probleme ale societăţii civile din aceşti ani.
Data și locul nașterii: 20 aprilie 1983, Cluj-Napoca
Care sunt studiile pe care le-ai urmat: Licențiat în Jurnalism la Facultatea de Științe Politice și diplomă de master la Facultatea de Litere, ambele în Universitatea Babeş Bolyai (UBB). Doctor în istorie la Institutul George Barițiu al Academiei Române
Ce profesie aveți și unde lucrați în prezent: Lucrez pe perioadă determinată la UBB, în cercetare, în proiectul Spatialization and Racialization of Social Exclusion. The Social and Cultural Formation of „Gypsy Ghettoes” in Romania in a European Context. Noi îi spunem cercetarea SPAREX.
Starea civilă: Căsătorit
Orașul de domiciliu în prezent: Cluj-Napoca
Care sunt cauzele apărate?
În general, mă implic ca voluntar în cauze eco și sociale, în ultimul timp printr-un grup civic de inițiativă, informal, care se numește SOS (Societate Organizată Sustenabil). Eu aș vrea să atac politic diverse probleme, dar ajung mai degrabă să apăr din perspectivă civică anumite cauze, așa cum e desegregarea locuirii în ghetoul Pata Rât, din preajma rampei de gunoi a Clujului, sau militantismul pentru un sistem coerent de spații publice / verzi legate prin circuite pietonale și cicliste.
Proiecte de succes până acum au fost pietonalizarea unei alei din jurul unui lac unde înainte era trafic auto. Sute de oameni se plimbă zilnic pe acolo, iar în weekend sunt cu miile. Pietonalizarea realizată pe banii unui mall nu s-ar fi făcut dacă nu erau presiunile noastre pentru scoaterea traficului auto în zonă.
Un alt succes este acceptarea de către primărie, în urma unei petiții SOS semnată de 2.500 de clujeni, a celui mai mare parc al Clujului, Parcul Între Lacuri, de peste 60 de hectare. Din nefericire, nu am obținut un calendar de negocieri pentru amenjarea parcului, dar o bază sportivă de 10 hectare se realizează acum în zonă. Apoi, în cartierul Zorilor, cartier cu zeci de mii de locuitori dar fără spații verzi de anvergură, s-a creat un părculeț într-o zonă superbă, în urma propunerii făcute către primărie de a negocia cu Universitatea de Științe Agricole pentru a prelua un spațiu care nu era folosit la capacitate maximă. Sper ca negocierile să continue astfel încât cel mai frumos campus al României să aibă mai multe spații deschise și trasee pietonale și bicicliste care să fie practicate atât de studenți cât și de clujeni.
La discuțiile pe buget de anul ăsta, primăria a acceptat o altă propunere de a uni două parcuri, Parcul Feroviarilor și Parcul Iris, în Parcul 1 Mai. Ar fi al doilea parc peri-central al orașului și primul parc care ar pune în valoare Someșul, mai ales în contextul în care Clujul nu e un oraș deschis către râul său. E un proiect la care țin mult, îmi imaginez că mă plimb sau alerg prin parc, pe malul râului, iar apa mă spală de griji și stres.
Am încercat apoi să conving UBB să deschidă Parcul Iuliu Hațieganu, cel mai mare parc actual al orașului, pentru clujeni, fără să fie plătită o taxă de acces pe aleile parcului, iar conducerea UBB a zis da. Însă doar dacă primăria acceptă să preia o parte din cheltuielile de întreținere a parcului. Mingea e la primărie, să vedem ce se va întâmpla. Apoi, în parc trebuie deschise mai multe porți în timpul zilei, pentru a face legătura între diverse cartiere astfel încât parcul să nu fie folosit strict pentru sport, ci și pentru ca pietonii să evite zonele aglomerate cu mașini deplasându-se într-un mediu relaxant și fără poluare.
De departe, cea mai dificilă campanie e legată de desegregarea ghetoului Pata Rât, unde aproape jumătate dintre rezidenți au fost evacuați forțat de autorități. Eforturile activiste se îndreaptă spre influențarea autorităților pentru stoparea unor politici similare de evacuare forțată și de implementare a unor politici publice incluzive. În acest sens, sper să stopez evacuarea a peste 60 de oameni dintr-o altă zonă a Clujului, unde stau de peste trei decenii. Aici pot reveni cu detalii după ce obțin o promisiune fermă și publică a autorităților, dincolo de discuțiile informale, pentru a nu evacua niște oameni care nu își vor permite prețurile pieței pentru chiriile de locuințe și riscă să ajungă tot la Pata Rât, îngroșând populația zonei.
În toate aceste campanii, mă implic neremunerat, atâta doar că în privința desegregării Pata Rât folosesc bugetarea cercetării pentru a îmbina studiul cu activismul civic, pe filiera antropologiei angajate și a metodei PAR (Participatory Action Research).
Motivații?
Poate că sună pompos, dar vreau să trăiesc într-o lume mai liberă, mai egală și mai frumoasă decât cea de acum. Nu spun că cea de acum e neliberă, inegală și urâtă, mai ales dacă o comparăm cu lumea de acum două secole, ci este o chestiune de gradație și nuanță. Știu cu siguranță că lumea ar putea fi mai echitabilă. O altă certitudine e legată de faptul că o să mor cândva, iar aproximarea neantului, exercițiu pe care îl practic zilnic, mă face, paradoxal, mai curajos în viața de zi cu zi, căci obstacolele îmi par tranzitive.
Mulți cred că activistul e un propagandist care transmite un mesaj din punctul A în punctul B sau o persoană directă, care știe cum să tragă tradiționalul semnal de alarmă. E o viziune mecanică și superficială, iritată la adresa celui care îi stopează pe alții din drum. Într-adevăr, activistul spune adesea STOP, poate cam stângaci din cauza larmei și a retoricii urgenței. Dar lucrurile pot fi văzute și altfel. Activistul se oprește din fluxul prea mare de sarcini trasate și chestionează acele responzabilități configurate de alții și oferă altă perspectivă asupra lucrurilor, mai critică. Deci, din când în când vreau să spun stop joc, hai să jucăm altul. După care încep negocieri pentru noi reguli a căror legitimitate e mai mare datorită unui acord comun mai larg și noi soluții de interacțiune. Complicat!
Am scris mai mult despre motivațiile mele și despre campanii în care m-am implicat în volumul meu Protestatarul, denumit astfel pentru că în 2011 prestigioasa revistă Time a ales protestatarul colectiv ca personalitate a anului.
Filosofie de viață?
Sunt mai degrabă un trăirist decât un sistemic. Dar un trăirist epicureist, caut repaosul în locul experienței. Ha, dar cum îl caut prea activ se întâmplă uneori să mă stresez, ceea ce generează progres, dar și suferință și neliniște! Cred apoi în excentrism, pentru că e punctul cel mai bun de a privi lucrurile pentru că îți taie rețeaua de obișnuințe și gânduri care te leagă de vreun centru anume. Asta presupune o rechestionare continuă: de ce faci ceea ce faci? Însă când există o minimă siguranță se poate merge înapoi spre centru pentru moțăit sau împărtășit impresii. Totodată, asumarea excentrismului este un act politic, nu artistic, pentru că permite luciditatea necesară pentru a dispersa puterea chiar fiind mereu în preajma ei. Această conștiință este importantă atâta timp cât oamenii se confundă atât de des cu obiectul dorinței lor. De aici, suferință și jale, ce mai, vale a plângerii!
Ideologie?
Excentrismul permite poziționarea în jurul unor centre multiple, așezarea în jurul unor lucruri care apar în dezbatere și care trebuie făcute publice (res publica). E o politică a lucrurilor, Dingpolitik, la care făcea referire sociologul Bruno Latour, în care subiectul emancipării metanarațiunuilor anterioare e prezent, dar estompat. De cele mai multe ori, mă așez mai la stânga, trecând prin multe tradiții ale stângii pe care le-am studiat la doctorat: marxism, anarhism, utopism, social-democrație, liberalism de stânga, ecologism, feminism etc. Uff, multe isme, adesea tensionate, dar ele sunt necesare pentru că, odată internalizate aceste ideologii, în funcție de preferințe, valori, aparat analitic și așa mai departe, lumea din jurul nostru pare mai puțin imuabilă. Dimpotrivă, e dinamică, fragmentată și putem influența mișcarea ei, așa cum și ea ne influențează pe noi. Putem uni unele fragmente sau fragmenta și mai tare dacă un ansamblu ne pare opresiv sau cu o dominație ilegitimă și eronată. Ideologia este necesară nu doar pentru a deconspira adversarul politic ca ideolog, utopist sau fantezist, ci pentru a creiona o perspectivă. Iar o perspectivă presupune asumarea unei parțialități de vederi, de aceea mă poziționez la stânga. Doar Diavolul și Dumnezeu se plasează la centru. A, și Puterea! De fapt, fragmentarea de care se lamentează toată lumea e ok, dar aș prefera să fie o fragmentare în interiorul acelorași câmpuri: fragmentare politică, fragmentare civică, fragmentare economică și nu fragmentare a civicului ca ruptură în raport cu politicul ș.a.m.d.
Pe scurt, perspectiva mea e a unei lumi mai democratice economic și politic, în care se găsesc metode de apropriere a resurselor care să nu genereze inegalitățile curente, costuri sociale și ecologice ca acum care sunt în bună măsură externalizate din circuitul economic. Și ce au parcurile ori romii de a face cu lupta asta? Păi, unde să stau după ce am creat o lume mai bună și cu cine să mă joc un nou joc?
Care crezi că este cea mai arzătoare problemă a societăţii româneşti actuale?
Sunt intrigat de modul caragialesc în care persoanele cu o minimă empatie spre activism se raportează la sferă politică. E pe modelul„curat murdar”. Adică, civicii sunt curați, puri, bine intenționați, incoruptibili, iar politicienii sunt murdari, corupți, mizeri, iar politica este un loc al machiaverlâcurilor în care obrazele fine ale societății civile nu își murdăresc mânuțele. Însă o astfel de perspectivă este imatură pentru că lasă loc în sfera democrației reprezentative doar pentru obrazul „gros”. Cred că România se va maturiza când fiecare cetățean va fi propriul politician. Asta nu înseamnă că s-ar renunța la democrația reprezenttivă, ci doar că se schimbă inflexiunea spre democrația participativă, iar activiști civici, sindicaliști, antreprenori, diverși oameni din medii asociative, își recunosc necesitatea de a se implica politic. O astfel de schimbare a perspectivei, în care fiecare se recunoaște ca om politic într-un zoon politikon, ar crește net nivelul politicii autohtone. În lipsa conștientizării politicului din noi, ne vom retrage în viața privată și în stupiditatea bârfei anti-politice de colț de stradă și de cârciumă. În termenii grecilor din Antichitate, am fi idiotes, adică un „cetățean privat”, incapabil să participe la viața publică. Privatizarea civicului și politicului este un proces similar privatizării economiei din ultimele decenii, cetățeanul fiind lipsit în mod deliberat de pârghiile intervenției politice. Asta se poate schimba odată ce reconfigurăm ceea ce considerăm „privat” și ceea ce este „public”. Odată făcută reconfigurarea sunt optimist că vom dobândi și vom crea mai multe bunuri comune și publice.
Care îţi sunt proiectele de viitor în domeniul activismului civic?
Mi-am propus ca în Cluj, prin activism civic, să se dubleze cantitatea de spații publice prin amenajarea mai multor parcuri și deschiderea curților școlilor în timpul după-amiezelor, weekendurilor și vacanțelor. Apoi, cursul Someșului trebuie deschis către cetățeni. Unul dintre evenimentele mari ale S.O.S. & partenerii noștri este organizarea, sperăm noi, a celui mai mare cros al Clujului: Crosul Între Lacuri, care are că miză urgentarea amenajării parcului, acceptat de autorități, dar fără un dead-line specific.
Eforturile de incluziune socială a romilor le voi continua până când voi vedea că Pata Rât dispare ca ghetou. În acest sens, coordonez și un volum colectiv legat de activismul civic din jurul Pata Rât.
Pe viitor, sunt interesat să ies din activismul meu eco-urban și să ajung în Apusenii care îmi sunt dragi și să atrag atenția asupra tăierii pădurilor din Transilvania. România era ocupată de păduri în proporție de 80%, iar acum s-a ajuns la 25%! Trebuie să ne luptăm pentru că economia prădalnică în care trăim, spoliatoare a resurselor și exploatatoare de forță de muncă ieftină să se încheie. De la neoliberalism putem trece la un nou sistem în care economia și ecologia sunt congruente. Cred într-o ecologie mai largă în care nici omul nu este o resursă pentru exploatare în numele profitului.
În principiu, voi încerca să îmbin activismul cu cercetarea și cu jurnalismul pentru a prezenta alte campanii, pentru a critică din interior mediul asociativ, pentru a încerca nu atât să mobilizez oamenii pentru o cauză sau alta, ci pentru a vedea în ce condiții poate fi pus în paranteze mediul în care trăim pentru a-l istoriciza și astfel a vedea posibilitățile unor schimbări sau îmbunătățiri.
Cea mai mare provocare de până acum, din sfera activităţii civice?
Am fost șocat de sutele de comentarii negative, rasiste și pline de ură legate de solidarizarea noastră cu oamenii din Pata Rât. Le-am auzit pe toate: că romii sunt leneși, mizerabili, că sunt infractori care merită gazați, că sunt hoți și vicleni și că își merită soarta. Într-un astfel de context, în care sărăcia este rasializată, am încercat să venim în campaniile noastre civice și informale cu mesaje legate de posibilitatea de a crea legături, în ciuda diferențelor, pe baza unor drepturi universale: de a avea un loc de muncă demn, de a trăi în condiții decente, de a avea acces la educație. Doar când există posibilitatea de a actualiza aceste drepturi ele nu sunt doar propagandă.
Am văzut pe net și partea picantă a protestelor tale. Mi-ar plăcea să vorbești și despre asta. Ce ai făcut și ce reacție a avut strada? Ai obținut ce ai vrut prin genul ăsta de protest?
Protestele mele mai „picante” sunt performance-uri. Prima mea carte este Anii 60: mișcări contestatare în SUA. Iar contracultura hippie m-a influențat major (găsiți capitolul despre contracultura descrisă în carte aici), nu doar mișcările civice, eco și politice ale epocii. Atunci a fost, cred eu, zenitul avangardei și mă revendic nu doar din contracultura americană a beatnicilor și hipioților, ci și din alte mișcări europene ca situaționismul ori curentul arte povera, latin-americane ca teatrul oprimaților, influențe despre care am scris într-un eseu despre antropologia performativă pe care o propun.
Totuși, descendența pe care o pomenesc nu este cea mai relevantă, pentru că nu fac performance-uri ca critic cultural, ci pentru că doresc să stipulez niște stări, niște conflicte ori (dez)nădejdi. Din cauza lor mă și crede lumea un excentric. De exemplu, am trecut pe acasă la mama să pap, iar în bucătărie erau mama, una dintre surori și fratele meu. Frate-meo, care e mai șod așa, zice: „Bă, Adi, te-am văzut la tv în curu’ gol, legat în lanțuri la Iulius Mall și strigai că vrei să salvezi nuș’ce!”. La care, mama panicată mi-o retează: „Mă, copile, tu nu ești normal la cap, poate te văd ăștia de la Academie și nu-ți mai iei doctoratul. Crezi că îți mai dau dup-aia post ăștia dacă te văd în curu’ gol la tv?”. Soră-mea chicotind: „Iooii, mă, Adi!”. La care eu mă grozăvesc: „Păi, ce are, nu vedeți pe ăștia în Vest cum se dezbracă ca să apere nușce cauză?!”. Frate-meo murea de râs, eu protestam la adresa conservatorismului burghez, mama șocată ce odraslă are…
Dar apoi m-am gândit: farsă, farsă, dar mă credeau în stare… Nici nu e de mirare: mi-am lansat într-un performance cartea Protestatarul, aruncând-o în sediul unde se află partidele politice, pornind de la mirarea nepoțicii mele care încerca să își imagineze cum ar fi o carte lansată, adică aruncată, și ce rost ar avea un asemenea gest. Chiar așa?! La ce bun să protestezi pe diverse mize contextuale și sectoriale, atâta timp cât nu există problematizări mai largi legate de eficiența lor.
O fundătură atât la protestele din 2012, cât și la cele din 2013: s-a accentuat prea tare miza anti-corupției și a mizeriei clasei politice, care este o miză reală, dar secundară. Dacă este atât de răspândită corupția, trebuie definit sistemul, nu corupția. Apoi, trebuie văzute, oricât de afectat ar suna, care sunt contradicțiile structurale dintre dorințele noastre pentru o democrație și o echitate mai largi și o piață în care aproprierea privată a surplusului îi subordonează pe salariați ori precari în procesul economic. Atâta timp cât aceste contradicții nu sunt conștientizate, zidul politic nu va fi spart pentru ca în forum să se așeze mai multă lume la diverse mese, că nu trebuie să stea cu toții la aceeași masă. Când am aruncat cartea în siglele partidelor, ele nici măcar nu s-au clintit.
Să mai dau un exemplu cu un spectacolul stradal în care au apărut 5 personaje de Ziua Mondială a Mediului. Un personaj se numește STATUL și este un stat arbitru neoliberal între jucători economici puternici, de regulă corporații. Cele două personaje care stau pe celelalte două se denumesc CERERE și OFERTĂ. Ele se așează pe două personaje denumite COSTURI SOCIALE (Pata Rât, Roșia Montană, Bârlad etc.) și COSTURI DE MEDIU (tot Bârlad, Roșia Montană, Pata Rât etc.). Cele două personaje stau în genunchi, aplecate, au o cagulă pe față, pentru că sunt lipsite de relief. Cei doi pot fi Omul fără însușiri ai lui Robert Musil, lipsiți de reacție, într-o criză profundă, acceptând apăsarea pentru că nu știu de unde vine. La finalul performance-ului, cei doi oameni de afaceri aruncă gunoiul peste personajul denumit COSTURI DE MEDIU și scot banii din buzunarul personajului denumit COSTURI SOCIALE. Pleacă cu profitul. Filmarea și montajul îi aparțin lui Tibor Schneider. Actorii implicați sunt Elena și Claudia Greta, Bela Anton Novak mutați de primărie la Pata Rât, alături de mine și prietenul Radu Gaciu, care eram cu cagulele trase. De asemenea, Eniko Vincze s-a ocupat de organizarea performance-ului pe care îl puteți vedea pe youtube.
La performance-uri, vin cu mai multe mesaje aparent heterodoxe, dar ele sunt ca niște straturi de ceapă. Ordinea straturilor lor se schimbă în funcție de situație, dar dincolo de pojghița mediatică există printre primele niveluri cele activiste, apoi la următoarele puneri în scenă politico-ideologice, iar ultimele straturi, unde plâng cu lacrimi de bufon, sunt cele artistice. Dar arta trebuie să fie într-atât de imperfectă și impură încât devine trăire, o clipă mai intensă. Multe performance-uri trec ca proteste mai ales din cauza prezenței masive a presei care mă obligă să îmi instrumentalizez discursul. Nu le am filmate ori fotografiate, dar aș minți dacă aș spune că nu regret nimic. Regret doar că fără amabalarea lor că „artă” mă privează de posibilitatea de a trăi parțial din performance. Dar cum arta, politica, ideologia sunt subordonate la mine civismului și unui ideal greu de definit de emancipare cetățenească trebuie să îmi asum faptul că nu pot marketiza ceea ce fac.
E și multă joacă în performance-urile mele, chiar dacă obraznică uneori, în care autorul se confundă cu personajul pentru ca critica să nu fie prea abstractă, elitistă ori emfatică, așa cum se întâmplă în general în eseistică. Personajul meu e Doho Quijote de la Hoia, Cavaler al Tristei Acțiuni, Latifundiar al Sinelui Său. Hoia vine de la faptul că, fiind băiet, păduri cutreieram în alergare de când eram mic, de multe ori singur, iar de atunci am prins drag de natură. Cavaler al Tristei Acțiuni, pentru că juisez nițel masturbator pentru o clipă care nu vrea să fie nicicum prezentă și plină într-un timp kairos. Iar faza cu latifundiul am luat-o de la Foucault, pornind de la modesta observație că am un ego cât China și cred că toate ego-urile noastre trebuie să fie cât China. Nu cred în dragoste de sacrificiu, dar cred că ego-urile noastre narcisiace se pot întâlni și că putem găsi proceduri rezonabile astfel încât să nu ne ocupăm unii pe alții, ci să ne cotropim și să ne extindem în noi înșine.
Dar ego-urile extinse, performative pot irita și mizez pe asta. Mai dau un exemplu de protest care sigur a fost cam picant pentru unii. Cerșeam în fața primăriei cu un carton pe care scria: „Sunt expert în democrație. Daț-imi un leu casă trăiesc”. Vreo zece jurnaliști mă urmăreau, iar o persoană care a ieșit din primărie chiar încerca să îmi dea bani. Totul pornea de la propunerea pe care am făcut-o pentru desfășurarea la Cluj a celui mai mare experiment de democrație participativă realizat în România. Așa visam acum vreo doi ani. Chiar dacă primăria a promis în campania electorală bugetul participativ, propunerea pe care am făcut-o alături cu alte persoane din mediul asociativ, în mod real nu s-a implementat așa ceva. Bugetul participativ presupune că cetățenii să delibereze la întâlniri de cartier alături de autorități asupra modului în care se alocă banii de taxe și impozite. Însă la Cluj s-a inovat ca într-o piesă de Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”. Așa că s-a decis că bugetul participativ să fie fără buget și cu o participare cât mai mică pentru a nu provoca bătăi de cap. Apoi, în ciuda faptului că nu a existat buget, oameni din mediul asociativ aveau pretenția că ei să fie plătiți pentru facilitatea bugetului fără buget.
De aceea, m-am enervat și am făcut performance-ul cu cerșitul în fața primăriei și cred că am punctat destul de plastic modul în care societatea civilă se ploconește în fața autorităților locale sau europene pentru a fi remunerați pentru diverse proiecte care au un discurs frumos dar în practică sunt puțin relevante. Cum oamenii din mediul asociativ nu au mai fost plătiți așa cum doreau la întâlnirile cu primăria, nici nu au mai participat la întâlniri. S-a întâmplat cum am preconizat, experimentul a ieșit un fiasco, în care autoritățile au încercat să manipuleze cetățenii de la cap la coadă. De exemplu, în comunicatele primăriei reisese că cetățenii au avut ca primă dorință în cadrul bugetului participativ reabilitarea unui cinematograf. Dar nu doar că cinema-ul a fost anunțat că investiție cu mult înaintea desfășurării bugetului participativ, dar și licitația s-a desfășurat înainte, licitație care presupunea un proiect tehnic legat de modul în care trebuie să arate clădirea renovată. Cetățenii erau puși apoi să își dea cu părerea cam ce activități ar dori să vadă în Cinema Dacia reabilitat, deci să dea feedback la politicile primăriei, nicidecum să propună și să co-decidă priorități de investiție în cartier. Am fost dezamăgit de cum au mers lucrurile, iar sute de mănăștureni au fost amăgiți că participă la un experiment democratic. Societatea civilă nu a reacționat nici acum la farsa organizată de primărie pentru că depind prin diverse proiecte și fonduri de instituțiile publice. Pe de o parte le înțeleg diplomația în raport cu autoritățile în condițiile crizei financiare care a afectat major suprastructuri că sectorul ONG, dar această diplomație în raport cu puterea politică subordonează socieatatea civilă.
Cum te-a ajutat soția în activism?
Ioana m-a ajutat enorm, pentru că e mai consecventă decât mine. Dacă eu sunt cu capul în nori, ea mă ține cu picioarele pe pământ. Iar senzația e superbă, mai ales când mă desculț… Perseverența ei ca sportivă m-a făcut îndeajuns de abil încât să îmbin într-un mod plăcut activismul, care poate să devină adesea arid și repetitiv, cu hobby-urile noastre sportive. Noi alergăm mult, ne dăm cu bicicletă, mergem pe jos, iar ăsta e motivul pentru care în Cluj sunt cunoscut mai mult ca activist ecologist, care se luptă pentru spații publice, în special verzi, pentru transport urban alternativ la emisia de combustibili fosili, pentru desființarea ghetoului toxic de lângă groapa de gunoi a orașului etc. Ioana se ocupă de planșe, aleargă la concursuri de atletism (maraton, semi și cros) cu mesaje civice, dă feedback la campanii sau propune câte o direcție de militantism, așa cum face nu doar ea, ci și alți prieteni din S.O.S (Societate Organizată Sustenabil) sau din alte medii asociative. Cred că și din cauza încăpățânării ei de berbec, că e mai berbeacă decât mine, am stăruit în unele campanii care s-au încheiat cu succes. De regulă, activismul e văzut ca opoziție la ceva anume, ca blocare a unui proiect ori critică la adresa unui flux dominant, dar pentru a fi eficace trebuie să ai și rezultate. Iar asta presupune compromis și negociere sau ceea ce eu denumesc colaborare critică cu autoritățile ori după caz cu capitalul. Fără Ioana, n-aș putea fi radical pentru că nu aș mai avea sevă și energie, n-aș avea un sol fertil ca să mă înrădăcinez pentru demersurile S.O.S. Ea e primul meu colaborator și primul meu critic.
Cum puteți fi ajutat de cititori, date de contact care doriţi să fie făcute publice: Ne puteți susține în cea mai mare campanie SOS, a Parcului Între Lacuri și mă puteți contacta aici.
Un mesaj pentru cetăţeni: Do It Yourself.
Puteți citi și:
Adevăratul Parlament al României: Dan Perjovschi – “Nu eu am fost la proteste, ci desenele mele”
Adevăratul Parlament al României: Relu, revoluționar încă din școala generală
Adevăratul Parlament al României: Hetti Benedek – “Vă provoc să trăiţi conştienţi”