ACTA obscura. Tratate, afaceri şi contrafaceri globale

0

Nu va dura mult până când indignarea pe care a generat-o ACTA va fi înlocuită în presă de mari campanii de informare bine plătite care vor demonstra că e vorba de o acţiune internaţională benefică, ce urmăreşte să-i apere pe consumatori. Iar guvernele îşi vor vedea de treaba lor. Semnarea ACTA a generat foarte rapid valuri de proteste online în ţările Uniunii Europene. Post factum, este adevărat, dar imediat, aproape fără nici o întârziere. Lucrul acesta este în sine un progres uimitor în lupta cu contrafacerile juridice de tipul ACTA. De ce?

de Ovidiu Gherasim-Proca (Critic Atac)

 

Pentru că ACTA este unul dintre cele mai obscure acorduri internaţionale printre cele ce pot influenţa funcţionarea reţelelor globale de telecomunicaţii şi utilizarea liberă a calculatoarelor personale. Dar şi fiindcă interesul faţă de prevederile unui astfel de  document implică o preocupare serioasă pentru subiecte juridice, politice ori tehnice destul de complicate. Indiferent care sunt motivele pentru care publicul conectat din România a reacţionat atât de rapid (boicotul SOPA, iarna, protestele din Piaţa Universităţii, prezenţa pe Facebook sau eforturile făcute de activiştii polonezi pe frontul luptei pentru libertăţile digitale indispensabile) faptul este încurajator. Şi mai încurajator este să vezi că societatea civilă românească a ajuns la un grad de maturitate care îi permite să intervină în astfel de situaţii prin intermediul unor asociaţii specializate, precum Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (APTI ).

Nu e puţin lucru să-ţi înţelegi propriile interese în vremurile noastre. Iar opinia publică este adesea deplorabil de puţin preocupată de subiectele complicate care afectează direct, palpabil, viaţa tuturor. Subiectele complicate sunt pentru „experţi”. Subiectele simple, pe care le tratezi de preferat fluturându-ţi triumfător „părerea”, sunt pentru „mase”. Deoarece capacitatea de informare/deformare a mijloacelor de comunicare în masă (aici includ şi Internet-ul) a crescut enorm în ultimii ani, dar capacitatea de formare intelectuală a „societăţii informaţionale” a scăzut pe măsură, e din ce în ce mai greu să găseşti oameni care să scape de vraja ficţiunilor conceptuale frumos împodobite, de plăsmuirile şi măsluirile pe care vorbirea oficială le inoculează prin mari campanii de vaccinare împotriva gândirii critice. Deşi cam toată lumea îşi dă seama spontan, intuitiv, despre ce e vorba. Ba cred chiar că ingenuitatea omului de rând îl face mai puţin vulnerabil la ideologia capitalismului cultural oligarhic în comparaţie cu „expertul” mediu. E foarte dificil să-i dovedeşti unei gospodine că băieţelul de 13 ani al vecinului este un infractor periculos deoarece a postat pe Youtube un episod din serialul de desene animate preferat. Degeaba o să-i vorbeşti despre „dreptul de proprietate intelectuală”, despre caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii private. Degeaba ai să-i explici că „furtul intelectual” produce aceleaşi prejudicii ca şi furtul de bunuri materiale, că nu i-ar conveni ca cineva să-i ia schiţele cu modelele de macramé, să le copieze şi să le dea la tot cartierul, că răspândirea neautorizată de desene animate este interzisă de lege, etc. Va simţi că ceva nu e în regulă, va simţi că e o nedreptate grosolană la mijloc.

Pe expert nici nu va trebui să încerci să-l convingi. Deja crede că „expertiza” lui depinde de „dreptul de proprietate intelectuală”, că valoarea lui stă în faptul că îi poate împiedica pe alţii să ştie ce ştie el, că orice derogare l-ar priva de roadele muncii.

Tocmai pentru că este vorba de un subiect complicat, voi specifica de la bun început de ce consider că reglementările referitoare la drepturile de copiere şi drepturile de autor, aşa cum sunt reconfigurate prin intermediul iniţiativelor de tipul ACTA, în loc să împiedice contrafacerile, reprezintă ele însele o contrafacere. Pe scurt, este vorba de o încercare deliberată de a include o multitudine de fapte diverse – cu semnificaţie şi consecinţe extrem de diferite – într-o categorie generică. Ele sunt puse sub incidenţa aceloraşi reguli legislative, în numele unor interese comerciale meschine, împotriva interesului public şi împotriva cunoaşterii.

Când ne referim la bunurile intangibile, la valorile intelectuale, trebuie să cântărim cu atenţie în ce măsură pot fi ataşate exclusiv unui individ şi care este contribuţia comunităţii. Copierea unei schiţe tehnice nu echivalează cu copierea unei reţete de bucătărie sau cu memorarea şi recitarea unui poem. Copierea unui circuit integrat nu echivalează cu copierea unui fişier de tip mp3. Utilizarea unei mărci comerciale fără încuviinţarea posesorului ei nu poate fi tratată în acelaşi mod ca utilizarea unei formule matematice fără acordul celui care a descoperit-o. Protecţia creaţiei şi a muncii intelectuale, este, fără îndoială, o funcţiune legitimă a sistemelor judiciare naţionale sau supra-naţionale. Dar cât de bine reflectă acestea interesul public faţă de interesele private ce luptă împotriva lui în scopul de a obţine beneficii comerciale de tip monopolist? Cât de bine apără legea interesele comunitare naţionale în raport cu interesele capitalului internaţional? Cât de bine interpretează politicienii, atât de receptivi faţă de cererile grupurilor de lobby ale industriei culturale de masă, noile realităţi sociale pe care se grăbesc să le reglementeze?

Contrafacerea primordială:proprietatea intelectuală

Proprietatea intelectuală” este un furt. Şocant? Nu mai mult decât ideea „furtului de proprietate intelectuală”. Primul om care, scriind un paragraf, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al „proprietăţii intelectuale”. Sună cunoscut. Am parafrazat din Rousseau, din celebrul lui „Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”. Dacă nu aş fi menţionat asta aş fi comis un act de plagiat. Aş fi încălcat dreptul autorului de a fi recunoscut ca autor al lucrării lui. Mi-aş fi însuşit pe nedrept un merit intelectual care nu îmi aparţine. Altfel spus, aş fi acţionat împotriva regulilor morale împărtăşite de literaţi. Ruşinea, ameninţarea sancţiunii simbolice autoimpuse în comunitatea din care îmi închipui că fac parte, a fost suficientă ca să mă împiedice. Nu am semnalat parafrazarea pentru că structura lingvistică nu îmi aparţine, ci pentru că vreau să-mi arăt preţuirea pentru oamenii care mă inspiră.

Dar se poate spune că am furat ceva? Nicidecum. Regulile limbajului aparţin tuturor celor care îl folosesc, iar fraza lui Rousseau mi-a fost transmisă chiar de el atunci când am citit-o. Rousseau a scris-o tocmai ca să fie citită de mine şi de mulţi alţii capabili să o înţeleagă. Ea a devenit publicăatunci când a fost publicată. Dacă autorul ar fi dorit s-o ţină ascunsă, să fie numai a lui, ar fi ţinut-o bine în cap şi nu ar fi rostit-o nici măcar în somn, darămite să o tipărească.

Dar dacă aş vrea să copiez traducerea de care dispun şi să o vând? Nu aş acţiona din nou imoral, folosindu-mă de munca altora, pentru a obţine venituri care li s-ar cuveni autorului, traducătorului şi celui care a îngrijit ediţia? Ba da. În cazul în care ei nu sunt morţi. Nu s-a descoperit încă mijlocul de a face plăţi către morţi. Nimeni nu are nici o vină aici. Nici omul remarcabil pentru că a murit, nici cel care îi preţuieşte opera pentru că nu are pe cine răsplăti.

Nu cumva le fac un rău urmaşilor care poate au moştenit drepturile de autor? Ei bine nu. E greşeala lor că au acceptat să moştenească ceva ce nu se moşteneşte. Urmaşii lui Rousseau (exemplul e în mod intenţionat exagerat) s-ar putea să fie păstori, poate că nu pricep o boabă de filosofie politică. Cum ar putea să facă comerţ cu ceea ce nu le aparţine. Oricum, nu au nici un merit pentru ceea ce a scris ilustrul înaintaş, chiar dacă moştenesc de la el, vrând-nevrând, o câtime din ADN (poate nici cea mai de soi). Voi spune că, dimpotrivă, nu au un drept mai mare de a se folosi de scrierile lui pentru a obţine vreun beneficiu decât mine. Genele se transmit urmaşilor biologici. Nimeni nu a demonstrat că se transmite şi mintea. De ce s-ar transmite dreptul exclusiv de a utiliza roadele acelei minţi în scop comercial?

Să nu mi-o luaţi în nume de rău. Încerc doar să explic, pe cât se poate de limpede în câteva rânduri, mai simplu decât mi-aş dori, de ce drepturile morale ale autorului sunt distincte de drepturile lui băneşti. Şi mai ales de ce drepturile de autor nu sunt asimilabile dreptului privat de proprietate, un drept de exploatare exclusiv, perpetuu, transmisibil în timpul vieţii şi dincolo de moarte. Un drept ce implică posesia, utilizarea propriu-zisă (usus), utilizarea roadelor (fructus), utilizarea discreţionară (abusus) şi posibilitatea de a înstrăina toate aceste capacităţi. Drepturile autorului sunt drepturi morale pe care individul le poate revendica în numele unui interes social, public: conservarea şi dezvoltarea culturii umane. Nu e loc pentru contracte de vânzare-cumpărare aici.

Motivul principal pentru a refuza analogia e următorul: nimic din ceea ce gândim nu îşi are originea exclusiv în noi. Provine în parte de la societate, familie, din cultura şi experienţele comune ale epocii. Cât anume e contribuţia noastră individuală şi cât de mult datorăm celorlalţi nu ştim nici noi. Garantarea dreptului de proprietate înseamnă garantarea îngrădirii. Dar cunoaşterea şi faptul cultural nu suportă să fie împrejmuite. Cartea lui Rousseau nu e carte până nu e citită. O capodoperă nu e capodoperă dacă e ascunsă într-un buncăr antiatomic şi e văzută doar de cei ce pot plăti o sumă exorbitantă. O operă de artă pe care nu o admiră decât o persoană nu mai este o operă de artă, o teorie ştiinţifică pe care o cunoaşte o singură persoană nu mai e teorie ştiinţifică (nu poate fi testată, chestionată, examinată critic), o schiţă tehnică ce nu e transpusă într-un produs nu are nici un rost, un medicament nu este un medicament dacă formula şi acţiunea lui sunt secrete (nu ai de unde să ştii dacă nu cumva este otravă).

Motivul secundar e acela că analogia dintre dreptul de proprietate asupra unui bun material şi dreptul autorului asupra creaţiei sale intelectuale duce la consecinţe absurde, la fel cum normele juridice care se bizuie pe ea duc la urmări stânjenitoare.

Stă în natura creaţiei intelectuale să fie valorificată prin comunicare publică. Nu poate avea regimul proprietăţii private. Iar a pretinde contrariul e o mare contrafacere. Conceptul de „drept al autorului” ne este prezentat ca „drept de proprietate”. Sub un înveliş conceptual înşelător ne este servită altă idee decât cea originală.

Falsul este uşor de descoperit printr-o examinare logico-juridică sumară. În timp ce dreptul exclusiv al autorului de a fi asociat cu propria creaţie şi de a hotărî asupra conţinutului sau modului de utilizare atât timp cât trăieşte este uşor de acceptat, nu se poate spune acelaşi lucru despre ceea ce ar rezulta din prezenţa unui drept de proprietate asupra creaţiei. Atunci când ai în proprietate un bun material doar tu eşti în posesia lui. Creaţia intelectuală e la fel? Cântecul pe care mi l-ai cântat nu rămâne în mintea mea? Dar tabloul pe care mi l-ai arătat? Dar filmul? Dispun de orice mi-a rămas în minte.

Ideea că o creaţie intelectuală (mă refer la conţinutul imaterial) poate fi vândută, dacă nu a fost păstrată în secret absolut, e ciudată. Se poate vinde altceva, un suport fizic cu calităţi particulare (o pictură, o înregistrare, o fotografie înrămată frumos), aşadar conţinutul informaţional prezentat prin mijloace fizice, dar numai împreună cu acestea din urmă. Prezenţa suportului fizic e aproape o garanţie a imposibilităţii de a îngrădi transferul de conţinut cultural. Se poate vinde un serviciu (interpretarea unei piese de teatru, un spectacol, o lecţie, reproducerea unei înregistrări în condiţii speciale, la cinematograf etc), orice altceva în afară de conţinutul intelectual propriu-zis. Iar când vorbesc de vânzare în cazul serviciilor, folosesc termenul la modul figurat.

Se înţelege sper că nu pretind aici că inovaţia şi munca intelectuală nu ar trebui să fie răsplătite, ci doar că nu trebuie să fie tratate ca şi cum ar presupune existenţa unui drept privat de proprietate. Doar revenind la termenii adecvaţi o să ne dăm seama în ce constă adevărata înşelăciune, afacerea bazată pe contrafacere. Cine fură şi cine e cinstit? E cinstit să vinzi acelaşi lucru simultan mai multor persoane şi să-i numeşti pe cei ce te împiedică să o faci hoţi? Pur şi simplu comparaţia e absurdă. Aşadar nu trebuie să fie invocată decât pentru a arăta în ce fel distruge capitalismul cultural de dată recentă mijloacele de producţie culturală, resursa pe care o exploatează. (…)

Citiți articolul integral pe Critic Atac.

Foto: Imagine din timpul protestului anti-ACTA de la Cluj Napoca, Sursa: SimpleFOTO


Leave A Reply