SRI, țăranii de la Pungești și ”atentatul la siguranța națională”

Opinia publică este bulversată de ceva vreme de heirupismul cu care guvernanţii tratează exploatarea resurselor din subsolul României. Îngrijorarea este cu atât mai mare, cu cât metodele tehnologice utilizate pentru explorarea şi mai apoi exploatarea respectivelor resurse sunt intens contestate la ora actuală, atât de organizaţiile ecologiste, cât şi de Academia Romană şi Institutul Geologic Român (prin vocea fostului său director, demis intempestiv).

 

Foto: Ioana Pasc

de Dan Poenaru

 

Opoziţia vis-à-vis de astfel de tehnologii este prezentă în toată lumea (vezi închiderea unor zone de exploatare din SUA şi renunţarea la aceste proiecte în Europa). Este semnificativ şi faptul că în perioada actuală se pregăteşte în Comunitatea Europeană trecerea de la recomandarea neutilizării unor astfel de tehnologii, la interzicerea lor pe teritoriul UE.
Aceasta este, în linii mari, situaţia în care marile companii de explorare-exploatare care utilizează respectivele tehnologii, beneficiare ale unor profituri uriaşe, caută cu disperare noi zone sau teritorii pe care să-şi extindă activitatea.
Perspectiva tot mai clară a epuizării resurselor convenţionale de energie într-un orizont de timp destul de apropiat, costurile aparent mai mari ale tehnologiilor ecologice au generat o nouă marotă politică: cea a independenţei energetice. Sloganul ataşat ei este: ACUM, ORICE, CU ORICE PREŢ! Chiar dacă nu se regăseşte în nici un document oficial sub această formă, acest tip de abordare a deschis larg poarta companiilor respective către țări cu o conducere politică coruptă, coruptibilă sau pur şi simplu incompetentă. Politicienii care trăiesc după motto-ul: “După noi, potopul!” au concesionat, în guvernări succesive mare parte a teritoriului naţional companiilor miniere internaţionale.

Situaţia politică din România corespunde de minune nevoilor acestor corporaţii; ea este condusă de un straniu tandem pe biciclete paralele, Băsescu şi Ponta, care se întrec în a-i ajuta pe cei de la Chevron, Gabriel Resources şi alţii, uitând că faţă de năzuinţele poporului român pedalează pe sens opus. O dovadă în acest sens o constituie mişcările de rezistenţă civică ce s-au dezvoltat în diverse puncte ale ţării aflate în vizorul respectivelor companii miniere. Mica comunitate rurală din Pungeşti a ajuns repede în fruntea ştirilor datorită determinării localnicilor de a apăra “pământul, râul, ramul” împotriva Chevron.

În acest complex de împrejurări a fost scos la bătălie un personaj cheie (prin prisma funcţiei pe care o deţine): şeful SRI. Acesta, pe nepusă-masă, găsind un prilej la o televiziune, i-a acuzat pe cetăţenii de la Pungeşti de, nici mai mult, nici mai puţin decât de “atentat împotriva siguranţei naţionale”. Şeful SRI motivează că acţiunile ţăranilor pun în pericol investiţiile aducătoare de bunăstare şi progres pentru patrie, acreditând ideea că apărarea investiţiilor străine ar fi, chipurile o chestiune de siguranţa naţională. Înţelegem de aici că el îşi permite să facă aprecieri cu privire la beneficiile economice, sociale etc. ale unor investiţii girate de Guvern, dar contestate de exemplu, de către Academie. Acest personaj promovat şi instalat de către Băsescu în fruntea SRI crede că, odată ajuns la butoanele acestei instituţii, poate să-şi permită să definească, după cum îl taie capul, siguranţa naţională. Însă siguranţa naţională o reprezintă şi o apară mai degrabă acei simpli cetăţeni de la Pungeşti care luptă pentru aerul, pământul şi apa din locul în care trăiesc şi care le-au asigurat existenţa comunităţii dintotdeauna. Siguranţa naţională înseamnă să apărăm această comunitate, să ascultăm vocea ei şi să ne aplecăm cu respect asupra nevoilor ei.

Dacă e să facem o scurtă retrospectivă istorică, în 1906, Caragiale, din autoexilul său de la Berlin, avertiza conducerea României de la acea vreme să nu întreprindă acţiuni violente împotriva ţărănimii. Dar nu s-a întâmplat aşa şi, în 1907, în numele unei siguranţe naţionale şi statale, 11.000 de ţărani au fost ucişi în timpul răscoalei. Şi atunci, cineva şi-a permis să definească “siguranţa naţională” după bunul plac. În numele aceleiaşi marote politice (siguranţa naţională) au fost bătuţi, aruncaţi în temnițe şi deportaţi mii de ţărani care s-au împotrivit cooperativizării forţate. Ascunzându-se după aceeaşi sintagmă, cei de atunci, la fel ca şi personajul de azi, au fost pentru guvernele lor “pumnalul” înfipt în spatele cetăţenilor. Venind mai aproape, în anii 70-80, cărţile unor autori precum Marin Preda şi Augustin Buzura se căutau şi se vindeau ca pâinea caldă. Cine avea o a stfel de carte în bibliotecă se consideră împlinit intelectual. Personajele din romanul “Orgolii” de Augustin Buzura bunăoară, trăiau un supliciu generat de teroarea veşnic invocatei “siguranţe naţionale”, definite şi atunci de câte un personaj asemenea celui de azi.

Dar George Maior, căci despre el este vorba, crede că este mai deştept decât ilustrul şi respectabilul său socru. Discursurile lui periodice bine instrumentate sunt menite să aburească populaţia. Se pare însă că abureală nu ţine la Pungeşti, unde oamenii nu ştiu multe, dar ceea ce ştiu, ştiu bine.

 

Puteți citi și:

Răscoala de la Pungești. 7 decembrie 2013