Plăcerea maratonului: Adrenalina și bucuria de a alerga prin locuri pitorești alături de alți oameni

3

La 32 de ani, Ioana Mica a alergat la un maraton de șosea, la șapte maratoane montane, la două ultramaratoane, și la mai multe semimaratoane. Proaspăt întoarsă de la un ultramaraton din Polonia, Ioana, care este arhitect la Cluj, se pregătește de cea de-a doua ediție a Maratonului Apuseni, unde anul trecut a participat alături de prietenul ei ca voluntar.

 

de Andra Matzal

 

După o primă aventură din 2007, când în urma semimaratonului de la Varșovia, unde s-a înarmat mai mult cu entuziasm și voință decât cu antrenamente, s-a ales cu dureri cumplite și febră musculară pe măsură, Ioana a trecut de linia de sosire a multor competiții. Treptat, și-a construit o disciplină proprie, al cărei cuvânt de bază este ”relaxarea”: maratonul este eliberarea de rutina zilnică, iar concursul este de fiecare dată o sărbătoare.

Ne poți povesti, te rog, cum și de ce ai început să alergi la maraton? Îți mai amintești cum te-ai simțit după prima competiție?

Aventura mea cu alergarea a început în 2007. Sora mea geamănă, Adriana, împreună cu soțul ei, care deveniseră prea sedentari datorită profesiei, au hotarât să facă ceva în aces sens și să alerge un maraton de șosea. Primul pas a fost semimaratonul din Varșovia din primăvara lui 2007. M-au convins și pe mine să vin să alerg cu ei. Ei începuseră un program de pregătire din noiembrie și mă sfătuiseră și pe mine să fac la fel. Eu, necunoscând pe vremea aceea nici un alergător și neavând nici un fel de experiență, cunoștințe, echipament etc., am tot amânat momentul în care să ies pe pistă la alergare, și m-am pomenit că a sosit ziua concursului fără să fi alergat deloc. Noroc că aveam o bicicletă de cameră pe care pedalam o oră în fiecare zi, deci ceva mișcare tot făceam. Oricum, la concurs a fost dezastru. După 12 km pe care i-am alergat alături de sora mea, limitele și lipsa de pregătire și-au spus cuvântul, așa că i-am spus Adrianei să o ia înainte că mie mi s-au cam consumat bateriile. Am terminat cu greu, m-am și oprit la un moment dat, dar eram hotărâtă să închei cursa. Nu mă puteam întoarce acasă să le spun prietenilor că am abandonat. Nu era nici măcar un maraton. Mi s-a părut o veșnicie până am ajuns la finish, și acum mă mir că am terminat în limita a 2 ore; nu aveam ceas și mi se părea că trecuseră vreo 4-5. M-am simțit groaznic la final, ore întregi. Corpul mă pedepsea pentru că l-am supus la o asemenea încercare fără să îl avertizez și să mă antrenez. O febră musculară groaznică m-a chinuit 2-3 zile, mă mișcam cu dureri inimaginabile, urcatul și coborâtul treptelor erau un chin. Aveam să mă mai simt așa și după primul maraton montan, când  m-am prezentat total nepregatită și fără să știu ce mă așteaptă, experiența mea de montaniard fiind la acea oră egală cu zero.

Ne poți detalia, te rog, pe scurt, care ar fi pentru tine principalele diferențe între maratoanele alpine și cele pe suprafețe plane? Cum diferă antrenamentele pentru aceste categorii?

Câteodată mi se pare că sunt sporturi total diferite. Diferă în primul rând suprafața de alergare, cele plane se desfășoară de obicei pe asfalt, o suprafață dură și neprietenoasă, iar cele alpine pe pamânt, poteci de munte, prin păduri, pe drumuri forestiere, pe creste etc.   În  cel de-al doilea caz diferă și înclinația, în general la maratoane se ajunge la o diferență de nivel pozitivă cumulată de peste 2000 de metri, și tot atâta negativă. Din start trebuie stăpânite mai multe tehnici de alergare : la deal, pe plat, la vale, pe teren accidentat. De aici rezultă și multe ruperi de ritm și variații care nu lasă loc monotoniei care s-ar putea instala în momentul în care alergi 42 de kilometri pe o suprafață plană la o viteză relativ constantă. Odată cu pantele și altitudinea se schimbă și peisajul, iar perspectivele care ți se deschid pe creastă la 2000 de metri nu se compară, din punctul meu de vedere cel puțin, cu cele urbane, care, oricât ai alerga, tot la nivelul ochiului se mențin. Asta nu  înseamnă că maratoanele pe șosea nu au farmecul lor, mai ales pentru cei îndrăgostiți de alergare. La maratoanele montane în schimb vin mai ales cei îndrăgostiți de munte, care nici nu își propun neapărat să alerge, ci să facă doar o tură mai lungă în ritm alert, cu avantajul de a beneficia de sprijinul logistic oferit de organizatori și de o companie numeroasă, veselă și colorată .

Diferențele între tipurile de antrenament derivă în principal din suprafața diferită de alergare. Dacă alergi pe asfalt o să ai probleme la concurs dacă te antrenezi pe pamânt, și invers. Pentru alpin trebuie și antrenament specific, adică alergări cu diferență de nivel și la altitudine, dar inclusiv maratoniștii de șosea includ astfel de stagii de pregătire la munte în programele lor de pregătire pentru a-și îmbunătăți performanțele. Invers însă nu merge, dacă alergi doar pe plat o să ai probleme mari la urcări și coborâri, unde tehnica de alergare diferă, inclusiv mușchii folosiți.

 

 

Dacă tot am adus vorba de antrenamente, cum îți faci exercițiile? Alergi zilnic? Ce trasee ai?

Nu alerg zilnic și nici nu recomand acest lucru, mai ales celor care aleargă de plăcere. Timpul de recuperare după efort este la fel de important ca și efortul în sine. În teorie, alerg de 4 ori pe săptămână cam 50-60 de kilometri: de două ori în timpul săptămânii, cam 10-12 km în ritm mai alert, de obicei pe plat, iar sâmbătă și duminică  pe distanțe mai lungi și teren accidentat. În practică, ajung cam de 3 ori pe săptămână la alergare,  mai mult pe plat, și se adună vreo 30-40 de kilometri. Acest decalaj se datorează faptului în care percep eu alegarea: nu ca pe un antrenament, ci ca pe  o eliberare de stresul cotidian, ca pe o formă de relaxare, una foarte activă. Și, fiind vorba de o relaxare, nu e loc de chestii autoimpuse sau forțate, în momentul în care nu mai simt plăcere mă opresc. De aceea îmi e greu să mă văd ca o alergătoare. Eu alerg la fel cum mănânc sau dorm sau merg la lucru, e o activitate care mă menține sănătoasă și echilibrată. Nici nu e neapărat sa fie alergare, ci orice fel de mișcare, deși trebuie să recunosc că probabil alergarea se potrivește cel mai bine cu tipul meu de personalitate.  În plus, am o fascinație mereu vie pentru monotonia pașilor mărunți dintr-o alergare lungă. M-am obișnuit cu ideea că nu reușesc să  mă mobilizez  să parcurg mai mulți kilometri. Excepție fac săptămânile în care mă duc la câte un concurs.

Alerg în parcul Babeș sau în parcul Central pe pământ, pe malul Someșului, iar primăvara, vara și toamna în pădurile de lângă oraș, Făget sau Hoia. Îmi plac în mod deosebit alergările prin pădure pentru că nu le fac niciodată singură, și cele în care ne strângem mai mulți într-o mașină  și mergem la 30-40 de kilometri de oraș, la Someșul Rece sau chiar Băișoara.

Sunt mai atentă la exercițiile de încălzire, la cele de recuperare de după alergare și la modul în care alerg, ceea ce nu făceam la început. Toate acestea mi-au adus un plus de eficiență și relaxare.

Care ar fi, după tine, cele mai importante lucruri de care trebuie să ții seama când te pregătești de un maraton și, mai ales, când ești în plină competiție?

Ca să alergi un maraton, trebuie în primul rând să îți placă să alergi. Restul vine de la sine. Alergarea mi-a adus numai lucruri bune: stil de viață mai ordonat și echilibrat, fără excese ( mai puțin când vine vorba de fugă, ar zice unii), alimentație rațională, încredere, voie bună, somn mai ușor, optimism, sănătate, o mulțime de prieteni noi. Înainte de o competiție trebuie să fiu mai atentă la ce mănânc și la cât mă odihnesc.

Ce schimbări crezi că se produc, la nivel psihologic, legat de motivația personală, după ce ajungi la linia de sosire?

Depinde de cursă. Dacă e până în distanța de semimaraton, mă simt foarte bine după, plină de energie și voie-bună, așa cum trebuie să te simți după ce ai făcut mișcare. E o distanță confortabilă pentru mine, iar după pot să mă bucur alături de prieteni, să stau la taifas, să îi așteptăm și încurajăm pe restul concurenților. De la distanța de maraton în sus lucrurile se schimbă radical. Simt o mare bucurie după cursă, tocmai pentru că s-a terminat, că nu mai trebuie să alerg. Sunt foarte epuizată și nu prea mai am energie pentru nimic altceva. De fiecare dată mă întreb de ce mă supun la asemenea chinuri, când eu de fapt vreau prin alergare doar să mă relaxez și să mă simt bine. Ori, după maraton, când efortul crește  considerabil, numai bine nu mă simt.  Există și o mulțumire că am scos-o la capăt încă o dată, dar de fiecare dată și reproșul că nu m-am antrenat destul și hotărârea că ori mă antrenez suficient, ori nu mă mai prezint  la maraton.

 

 

Cum ți s-a părut ediția de anul trecut a Maratonului Apuseni? Care crezi că sunt punctele forte ale acestei competiții?

Prima ediție mi s-a părut foarte reușită, feed-back-ul a fost pe măsură, ca dovadă că și numărul concurenților a crescut. Am participat în calitate de voluntar alături de prietenul meu și ne-am distrat de minune, încurajând concurenții, facând galerie, pe lângă sarcinile care le aveam de îndeplinit (eram la ultimul punct de alimentare). Eram foarte relaxată, mai ales că nu alergam, și făceam pronosticuri și pariuri care din prietenii noștri alergători vor sosi primii și în cât timp.  Este o senzație tare placută să fii alături de oameni când încearcă și reușesc să își depășească limitele, când sunt și ei conștienți că fac ceva minunat și inedit, iar tu ești acolo și trăiești acea emoție intensă împreună cu ei. Reacția fiecăruia în asemenea momente cheie e unică.

Îi cunosc în mare parte pe cei din CAR – Secția Universitară Cluj implicați în organizare, sunt oameni minunați și, consider eu, unul din punctele forte ale competiției. Aș mai adăuga atmosfera pitorească specifică Apusenilor, traseul accesibil, foarte alergabil.

Cum vezi evoluția maratoanelor organizate în România, de când ai început să participi? A crescut numărul competițiilor și al participanților? S-au creat ”comunități” de maratoniști?

Numărul competițiilor a crescut în așa măsură încât, dacă la început, adică acum 3 ani, puteam să merg la toate competițiile fără nici o problemă, acum nu mai pot, din mai multe motive (timp, buget, timp insuficient pentru recuperare). Ca să ilustrez și mai bine amploarea fenomenului, acum 4 ani exista un singur maraton montan în România, cel de la Piatra Craiului. Numărul concurenților a crescut, mai ales la maratoanele cu ‘tradiție’ (impropriu spus după doar 2-3 ediții), în asemenea măsură încât la unele locurile se epuizează cu câteva săptămâni înaintea competiției. Nu peste tot se întâmplă așa, depinde de profesionalismul și reușita organizării, mai ales că la maratoanele montane efortul logistic este considerabil mai mare (traseu mai greu accesibil).

Comunități puternice de maratoniști există în zona Brașovului și în București. La Cluj mi-aș dori să crească și mai mult numărul iubitorilor de alergare montană, iar Maratonul Apuseni are aici un rol esențial.

Au existat competiții în care ai renunțat să mai alergi sau de fiecare dată ai făcut tot posibilul să ajungi la finish?

Nu au existat competiții la care să abandonez. Aproape la fiecare maraton am asemenea gânduri, când mă lasă puterile și îmi reproșez că iar nu m-am antrenat suficient și îmi spun că e ultimul maraton la care mă prezint, dacă nu reușesc să mă antrenez corespunzător. Dar de obicei a doua zi revin la gânduri mai bune. Compețiile au un farmec aparte, sunt ca o sărbătoare pentru mine, când lumea se îmbracă cu cele mai bune haine de alergare, se întâlnește cu toți cunoscuții, mai ales din alte orașe, și află ce a mai făcut fiecare: cum se mai antrenează, cum se mai alimentează, ce echipament  și-a mai achiziționat, la ce concursuri a mai participat etc. Lucrurile cele mai irezistibile sunt însă adrenalina și bucuria de a alerga prin locuri pitorești alături de o mulțime de oameni care au aceeași pasiune.

Există vreun maraton la care ți-ar plăcea să participi în mod deosebit, dar care necesită o pregătire specială?

Acum trei săptămâni am alergat la un ultramaraton în Polonia, așa că deocamdată nu mi-am propus să mai particip la vreo competiție specială.

 

 


3 comentarii

Reply To Ioana Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger