15 septembrie 1989. Prima dată când am ratat paradisul

8

Știam de fiecare dată că a venit vara pentru că ai mei scoteau scândurile din magazie și le puneau pe schetelul de fier forjat verde, sub bolta de viță. Se întindea patul de vară, acoperit cu pături și perne moi, unde aveam să-mi petrec după-amiezele, îngropată în munți de cârpe colorate, din care coseam nenumărate garderobe pentru Luiza. Luiza era o păpușă comunistă pre-Barbie, mică și rigidă, cu părul negru, tuns chiar de mine cu foarfeca, dezvelind o ridicolă chelie din plastic.

 

DSCN3794

de Andra Matzal

 

Zilele din patul de vară erau lungi și line, neîntrerupte decât seara, când se auzea din ecranul alb-negru refrenul magic Lecănoșdeța, adică începutul desenelor animate pe canalul bulgăresc, povești cu umbre mișcându-se mult mai lent chiar și decât cel mai leneș monstru din animațiile ADHD de azi, cu dialoguri criptice, peste care însă mintea trecea nepăsătoare, adaptată să soarbă doar acțiunea din linii, curbe și puncte. În alte zile, mai lăsam soarele pentru întunericul răcoros unde proiectorul rusesc de diafilme arunca pe pereți, într-un uruit liniștitor ca torsul de pisică, nesfârșitele cazne ale Ridichei uriașe, care mă făceau să-mi încordez ușor mușchii, cu fiecare sforțare de a scoate din pământ încăpățânata sferă rozalie.

Diminețile începeau direct în grădină, unde căutam ouă ascunse de bunică-mea Sofia, pe care, mă vrăjea ea, le-ar fi ouat chiar rațele sălbatice în călătoriile lor suspendate, sau pepeni ascunși printre flori, din ale căror felii subțiri mușcam zaharisit-sălbatic, scuipând semințele, să crească alții, dulci și umflați ca niște ridichi uriașe. Mă jucam și iar mă jucam, până la prânzul de sub corcoduș, pe coloana sonoră a difuzorului fără buton de oprire, de la care-am învățat poeziile cotelor apelor Dunării și ale orei exacte, apoi veneau puii de somn în patul de vară, sub cupola lui de verdeață, unde odată îmi amintesc că l-am visat pe tata, într-o încăierare cu un șarpe gigantic, cenușiu și lucios, pe care a reușit să-l omoare cu cuțitul de la brâu. Cel mai probabil, dușmanul era șerpișorul a cărui piele mi-o adusese tata, gata sărată, dintr-o expediție de pescuit în Delta Dunării, ca să-mi fac din ea curea de luptătoare. Peste toate visele se scurgea, la trezire, sitronadă de trandafiri cu sare de lămâie, adusă de străbunică-mea, o femeie pe care n-o știu decât bătrână, care mă lăsa s-i pun pene-n păr și țigări în colțul buzei, ca-n filmele cu indieni, și care mă-nvăța să fac Caloieni, omuleți mici din noroi, împodobiți cu flori și frunze, ca să fie trimiși jerftă pe Argeș la vremea secetei.

Patul ăsta era, firește, mica mea insulă, de unde pluteam peste tot și toate, în fundalul fonfăit al difuzorului și al clopotelor de la biserica de peste drum, care anunțau că cineva – Cine-o fi, maică? Dumnezeu să-l odihnească! – avea să locuiască de acum dincolo de gardul cimitirului. Când băteau clopotele, săream dintr-o dată din moalele pernelor și-alergam desculță la colțul străzii, să-i văd pe cei care, îmbrăcați din cap până-n picioare în negru, se opreau la răscruce, să citească popa poezii și s-arunce cu mărunțiș pe jos, să-i privesc un pic invidioasă pe țigănușii care, curajoși și agili, se-ngrămădeau printre picioarele funerarilor să adune monede. Da’ de ce-i îngroapă pe oameni cu tot cu mobilă? am întrebat-o odată pe bunica, văzând că toți cei care luau calea cimitirului în trăsura cu îngeraș alb, legată la doi cai negri, mascați, stau nemișcați în cutii de lemn, ca niște păpuși nou-nouțe. Se prea poate ca atunci, proaspăt ridicată dintre perne, să fi simțit în ezitarea răspunsului încurcat un rest ce nu putea fi explicat, doar simțit, intuit, și care să-mi fi găurit zmeul care până atunci zburase fără pic de turbulență.

În fine, din același pat se prea poate poate să fi făcut următorul pas decisiv, spre oglinda mare din camera bunicilor, în fața căreia am început s-o înlocuiesc pe Luiza cu propria reflexie, îmbrăcându-mă cu rochiile bunicii și punându-mi tocurile groase, din tinerețile anilor 60, mișcându-mă din toate încheieturile, nu ca ea, păpușa mea de plastic înțepenit, care nici măcar nu știa să-și miște capul sau să zâmbească. În fața oglinzii mi-am dorit să fiu mai mare, dându-mă cu ruj la un ReTVelion cu Dem Rădulescu, fâțâindu-mă pe Lambada, reconstituind videoclipuri înregistrare pe casetă video de la MTV și imaginându-mi că sunt tânără prezentatoare de știri. Între timp trecuse și Revoluția, care a-nsemnat în primul rând pentru mine o baie de culori, de imagini mișcătoare alerte, de ficțiuni în care te puteai arunca oricând, cu doar o atingere de buton, un abandon imediat în lumea primelor reclame, care au rămas și acum, muzeificate, undeva într-un sertar al creierului.  Cam atunci am ratat, pesemne, pentru prima dată paradisul, fantasmând că nu mai sunt copil, ci adolescentă sau, mai mult, femeie-n toată firea, și așa se face că am început să-mi iau la plimbare o altă păpușă, făcută să semene leit cu un nou născut, ieșeam pe stradă alături de vară-mea, bolborosind într-o limbă inventată, să ne creadă lumea mame venite din străinătate. Pentru că, de când mersesem cu mama la mare, dincolo de zidul care-i despărțea pe mamaioții români de femeile venite din alte țări, care vindeau, fără rușine și fără sutien, bomboane, jucării și hăinuțe fosforescente, nimic nu mi se părea mai frumos și mai misterios, decât să fii din străinătate, să vorbești limba aia de Babel și să ai tot timpul la discreție bomboane gumate.

Tot în oglinda aia, în fața căreia eram prea ocupată să fiu mare, exersam ore-ntregi dansuri și cântece cântate la tuburi de spray, tot cu ele luam interviuri imaginare și repetam obsesiv uan ciu srii mazăr fazăr sistăr, singurele cuvinte englezești pe care le știam, doar-doar va crede cineva, oricine, oriunde, că sunt o mare reporteriță într-un luminos studio de televiziune. Tot în ea m-am privit și în timp ce sunam de pe telefonul fix la numere alese aleatoriu din cartea de telefon, cu singura dorință de a le spune replici absurde unor necunoscuți. ”Alo, bună ziua, doamna Rață e acasă?”, ”Nu vă supărați, morcovi aveți?”, și tot așa m-am hlizit, până când l-am auzit pentru prima dată pe Big Brother. Vorbise cu vocea unei femei înțepate, care mi-a spus că va suna la poștă, să vadă cine o deranja cu ”nesimțiri.” Orice, dar să nu sune la poștă, că acolo lucra bunică-mea,   conectând toată ziue fire și privind semnale din leduri, pentru a ști ce fire și ce discuții să lege. N-am mai sunat de atunci pe nimeni la întâmplare, mă mulțumeam doar să privesc înfiorată telefonul, ca nu cumva să se afle că eu eram micuța teroristă din Oltenița, care-și tortura victimele cu ”Alo, Bulă e acasă?”, ori mă jucam cu beculețele primite de la bunica telefonistă, construind cu ele borduri de navete spațiale unde aveam să lucrez, într-o altă lume posibilă, ca pilot intergalactic. Poate-așa, cu uriașul panou de telefonie în minte și fascinația firelor vorbitoare, infiltrată în rețeaua de bătrâne atotștiutoare de pe stradă, arhivele vii ale cartierului, care cunoșteau cu precizie cine, când a murit ori s-a născut, cine pe cine a luat sau cine pe cine a lăsat, cine are grădina curată sau cine face mâncare bună la pomeni, poate așa să-mi fi încolțit în minte că aș vrea să conectez oameni și să știu poveștile satului global.

Cert e că, deși începusem să împart patul de vară cu oglinda, s-o neglijez pe Luiza și să mă privesc-imaginez din toate unghiurile posibile, n-ar fi fost nicio dramă. Aș fi putut luneca așa la nesfârșit, prin grădina cu rouă, prin curtea grădiniței care mirosea a pâine caldă, prin podul prăfuit, plin de cufere, prin fața ecranului din ce în ce mai posesiv sau a boxelor de pickup din care ieșeau, într-o sfântă repetiție, poveștile de vinil. S-ar fi transformat și el, paradisul, după chipul și asemănarea libertății mele, chiar dacă eu visam la o lume mai mare, în care eu să fiu om mare. Doar că peste toate zilele nesfârșite de vară, petrecute în patul cu vâsle, peste tot parfumul de cozonac cu lapte al iernilor combătute la gura sobei, a picat ca o lamă de ghilotină școala, răul cel mai rău închegat în vocea ascuțită a Doamnei, cu rigla ei usturătoare și fetișul pentru disciplină. Am intuit, la fel cum intuisem multe alte lucruri nepovestibile, când stăteam la careu în fața clădirii cu aer spitalicesc, panicată că, rând pe rând, îmi vor pica toate petalele crizantemelor albe, că prima zi de școală avea să fie, de astă dată, sfârșitul copilăriei, izgnoirea din grădina fermecată, că fructul cunoașterii nu va mai avea gust de compot vărsat peste cărți de povești, ci unul acru, care-ți face gura pungă. Nu aveam să mai merg zilnic cu mama la grădiniță, unde îmi fusese educatoare timp de cinci ani și unde, cu inepuizabila ei blândețe, învățam cu bucurie orice, chiar și poezii patriotice sau detestabilul rol de babă hapsână. Nu avea să-mi mai arate, din autobuz, casa unde locuia Scufița Roșie, balta unde creșteau rațe sau calea ferată pe unde treceau trenuri către cine știe unde.

De atunci încolo, a trebuit s-o iau singură-singurică pe drumul care-mi făcea inima să bubuie a teamă, cu cheia legată la gât și gulerașul apretat, care-mi zgâria pielea, spre sala cu bănci căcănii și miros de burete ud, unde țipetele păsărilor stimfaliene scăpate cine știe cum din Legendele Olimpului răsunau prin gura doamnei învățătoare. Nimeni nu știa să facă liniuțele destul de drepte, literele suficient de rotunde, s-o bage-n katharsis cu compuneri sensibile, să-i umezească urechea cu solfegiul perfect, iar toleranța ei la frustrare coborâse de mulți ani sub cota de avarie, așa că împărțea generoasă urlete și linii la palmă, pe băieți îi  trăgea abil de urechi sau îi lovea cu capul de tablă, iar pe fete le smulgea de codițe. Nu m-a atins decât odată, când am intonat greșit Pe-al nostru steag e scris Unire, însă în jur terenul de luptă era întotdeauna minat, iar amintirea patului de sub umbrar se subția din ce în ce mai tare.

Sistemul meu de apărare nu era, se pare, deloc pregătit să încaseze nici autodictările și nici amenințarea perpetuă, senzația de a fi tot timpul vinovat sau prost sau nepregătit, așa că, pe nesimțite, frica s-a transformat într-un fel de boală. Dimineața nu mă mai trezeam gata să țopăi la vânătoarea de ouă, ci plângând, scuturată de spasme lacome, care continuau până-n pragul școlii, când, animată de rușine, îmi uscam ochii cu batista. Însă spaimele mele continuau și, încet-încet, a început să mă doară capul sau să mi se pară că mă doare, să mă convulsionez într-o greață persistentă, care mă făcea să dau fuga în timpul orei la baie și doar acolo, în cabina îngustă, cocoțată pe vasul de faianță albă, să mă simt în siguranță, să uit pentru câteva clipe că vacanța va veni abia peste șase luni și că, peste doar o oră, va urma o chinuitoare dictare despre veverițe. Visele cu eroi salvatori făceau locul unor vise urâte cu litere mari de mână, trasate cu cerneală care se încăpățâna ”să sudeze” pe foaie, lăsând în urmă, ca la testele Rorschach, monștri înșelători. Mama, care mă trimitea dimineața la școală cu inima cât un  purice, văzându-mă stoarsă de lacrimi și gata de orice stratagemă, numai să nu ajung în banca a doua de la ușă, venea pe ascuns în timpul pauzelor și mă spiona drăgăstoasă, de teamă să nu mă descompun cumva, de durere misterioasă.

Coșmarul a continuat, însă odată cu el, și frica mea s-a rafinat, la fel și mecanismele de apărare. În vreo doi ani, reușisem să ajung la școală fără să plâng, dospind însă aceeași panică difuză, șiroind cu lacrimi de crocodil la fiecare notă mai mică de zece, tresărind la fiecare demonstrație de artă disciplinară. Dar, pe cont propriu, n-am stat nici eu cu mâinile-n sân și, grație exploziei de filme cu bătăi, Bruslii, Gechiceni, Vandami și Ceacnoriși, am descoperit în mine, îngemănat cu fetița blondă, legănată de vânt printre cârpele și păpușile ei, un erou gata să-și însușească Pasul Cocorului din Karate Kid sau mișcarea secretă din Biciul fermecat, tertipurile Țestoaselor Ninja ori tehnicile implacabile din Sport sângeros. Vedeam filme pe bandă rulantă, acasă, la video,  la videoteca improvizată în fața blocului, și treceam cu toți bătăușii pozitivi prin mocirle, capcane, atentate și conspirații, doar ca la final, cu câteva minute înainte de întunericul genericului, să triumf alături de ei pentru tot binele din lume. Am început să mă antrenez și acum, în fața oglinzii, nu mă mai maimuțăream în ritm de Lambada, ci luam posturi de karate, legănând stângaci nunceacurile improvizate pe care mi le făcuse tata. După ce dezbrăcam uniforma, nu mai îmbrăcam fuste crețe, ci bermude tăiate, acoperindu-mi capul cu gluga hanoracului, în caz c-a fi trebuit să prind vreo misiune de comando. Nu mai voiam să mă fac nici dansatoare, nici prezentatoare, ci ninjutsu, gata oricând să doboare hidra, fie ea traficant columbian de droguri sau învățătoare la școala numărul doi din Oltenița.

bookpic-prima-data-1201De exersat, exersam cu colegii mei de clasă, băieții care, la vremea aia, îmi erau cu două capete mai mici, pe care-i cafteam cu plăcere zilnic, după terminarea orelor. Aruncam ghiozdanele cât colo și, dezlănțuiți în spatele blocului, ne băteam fix ca-n filme și, tot ca-n filme, reușeam de minune să simulăm loviturile și căderile, într-o frenezie pe care azi nu mi-o mai pot aminti decât cu aerul cuiva care fixează cu privirea o poză sepia. În patul de sub umbrar, muntele de haine pentru Luiza se eroda vizibil, făcând loc cărților despre Robinhuzi, Dartagnani, comisari Maigret și Herchiulpoaroți. De doamna stimfaliană mă temeam mai puțin, dar nu într-atât cât să mă trezesc dimineața cu poftă și chef să cunosc mai multe sub pendularea indicatorului lui Damocles. În zilele bune, zburam prin aer ca Sora 13, așa cum am zburat și-n ziua când, înarpiată de propriile reușite războinice, am vrut să-i demonstrez colegului meu Ionuț ultima mișcare deprinsă din Ticălosul Chan. M-am sprijinit cu mâinile în bănci, am ridicat genunchii și, c-o încordare de arc, mi-am proiectat picioarele înainte, izbindu-l direct în zâmbetul admirativ cu care-mi privea plonjeul. Un fir de sânge i se prelinse imediat pe bărbie, iar cei doi dinți din față, proaspăt crescuți drept și alb, căzură retezați de la jumătate. Sângele meu, de altfel, se lăsă undeva în vine, înghețat de moarte, de teama că, de data asta, ar fi putut fi la mijloc o tristă coincidență ca-n Corbul, pe platoul căruia Brandon Lee, fiul lui Bruce Lee, fusese împușcat din greșală cu gloanțe adevărate. Ionuț, un băiețel blond și timid, a tăinuit însă groaznica mea faptă, spunându-le tuturor că și-a pierdut dinții într-o căzătură. Speriată de propria forță, de simplul fapt că, printr-o încordare, picioarele mele pot deveni arme, am lăsat-o, subtil, mai moale cu artele marțiale, practicându-le mai degrabă înțelept și ascetic, prin curte sau în fața oglinzii. Dar de acolo ar urma o cu totul altă poveste, despre a doua, a treia sau a nu știu câta oară când am ratat paradisul.

Acest text a fost publicat în volumul ”Prima dată”, publicat anul acesta de Editura ART. 


8 comentarii

  1. O alegere mai buna nici ca puteai face.
    Mi-ai atins coarda nostalgica astazi, amintindu-mi de aceeasi prima zi de scoala pe care am impartit-o cu tine, cu Catalin, Razvan dar mai ales cu doamna Paula care si-a lasat amprenta pe fiecare dintre noi.
    Felicitari pentru activitate si pentru calea aleasa!
    Bogdan Lazar
    ( banca a treia, randul de la perete…cred 🙂 )

    • Bogdan, nici nu ştii ce bine-mi pare să te găsesc aşa, virtual. Când am scris textul ăsta, m-am gândit la tine şi la ceilalţi colegi ai noştri – despre muţi din ei mai ştiam câte ceva, despre tine nu mai aveam veşti. Mulţumesc de gânduri şi sper să ţinem legătura! 🙂

      Andra

  2. “o știu decât” – o știu doar
    “neîntrerupte decât” – întrerupte doar
    ș.a.m.d.

    “Decât” se folosește în cu totul alte situații 😉

    În rest, un text frumos și sensibil, bravo! Acum trebuie să caut cartea 🙂

  3. Mno. Nu reusesc sa las un reply la commentul la care as vrea, cel al lui Cristi Gruia, asa ca-l pun aici.

    Vroiam doar sa subliniez ca “decat” e folosit foarte corect in textul de fata.

    Si pe mine ma zgarie pe ochi / urechi constructii de genul “am decat 2 mere”, “o stiu decat de 2 zile” dar cum aici nu m-am simitit zgariata, am cautat eroarea. Care nu exista, pentru ca in text este “n-o stiu decat” … ceea ce e tocmai modul corect de a folosi “decat” – in negatii. La fel cu “neintrerupte decat” – e corect, spre deosebire de “intrerupte decat” care ar fi fost intr-adevar zgarietor.

    Mai tre’ s-adaug ca m-am simtit si eu transportata inapoi in timp de textul asta (mai putin partea cu “doamna stimfaliană” – eu am avut norocul unei invatatoare care era incredibil de blinda si buna).

    • Din păcate, habar nu am cum se numea, într-adevăr, filmul. L-am căutat, dar degeaba. Sper să apară vreodată, ca din senin, și atunci vă voi da de veste. Toate bune! Andra Matzal

Leave A Reply