Dezvoltarea făcută cu respect faţă de om şi mediu nu poată să aibă loc în lipsa activismului economic al unei birocraţii statale capabile să reziste tentaţiei de a prădui şi de a lăsa prăduite resurselor comune în interes privat pe cale legală (defrişări masive, exploatarea resurselor pentru mărunţiş, iertare de datorii la fisc, subvenţii la firmele amicilor etc.) sau ilegală (evaziune contra spaga, licitaţii “cu dedicaţie” etc.). Mai mult decât atât, fără consoldiarea unei birocraţii autonome în raport cu interesele private, supusă permanent examenului democratic şi capabile să conceapă şi a execute efectiv un plan de dezvoltare naţională coerent pe durată medie şi lungă, acumularea decalajelor de dezvoltare este previzibilă.
de Cornel Ban
Statul paznic de noapte mitologizat de dreapta este doar o ipoteză teoretică. În toate cazurile de progres economic serios, realitatea aparţine diverselor grade de coordonare instituţională între stat, capital, muncă şi societate civilă.
Într-o carte apărută în această săptămână la Editura Tact, arăt ca radicalizarea modelului neoliberal atât de aparentă în România înseamnă o leneşă complacere în semi-periferie. Cu excepţia unor antrepozite financiare şi fiscale globale, fără un stat ambiţios în agenda sa economică, nu putem vorbi de dezvoltare accelerată nicăieri în lume în ultimele trei sferturi de veac. Fără îndoială că dosarul istoric al experienţelor pe care statul român le-a avut pe acest palier este mai degrabă neîncurajatoar datorită combinaţiei de colonizare a structurilor statului cu interese economice private, teorii economice greşite sau amândouă. De unde incompetenţa, corupţia, devastarea mediului, devalizarea companiilor de stat, eviscerarea instituţiilor care asigură mobilitatea socială, de la şcoală la clinicile publice. Însă refugiul în teza potrivit căreia privatizând funcţiile economice şi sociale ale statului rezolvăm problema şi ajungem în paradis este mai degrabă un simptom al gândirii deziderative sau al inculturii studiate decât al mult clamatului occidentalism. În loc de fundamentalism de piaţă ornat cu moralism, avem nevoie de acea organizare politică şi progresistă a indignării, care să facă posibilă transformarea profundă a statului.
În contextul economiei româneşti, reforma aparatului statal trebuie să iasă din anchilozarea intelectuală care reduce sensul acestui concept la luptă împotriva corupţiei din aparatul politic şi administrativ. Această luptă este o condiţie necesară, dar nu suficientă a dezvoltării. Sunt de partea celor care cred ferm că demolarea practicilor cleptocratice ale unui aparat statal care a pus umărul la dezindustrializare, mutarea poverii fiscale de pe capital pe muncă, nepotismul endemic din instituţiile publice, acumularea inegalităţilor frapante sau executarea de defrişări şi minerit de colonie este o condiţie necesară a dezvoltării (şi mai ales a dezvoltării cu solidaritate socială). Din acest punct de vedere, aceste demersuri trebuie susţinute.
Nu însă fără rezerve. Avem motive foarte bune să punem întrebări grele despre încadrarea agendei anicorupţie în serviciul celor care, din interes şi/sau din convingere, se zbat pentru demantelarea a ceea ce a mai rămas din infrastructura socio-economică a statului. Cei care fac acest lucru ar trebui invitaţi să ne ofere probe empirice că un stat necorupt, dar înregimentat proiectului neoliberal – fie şi unui neoliberalism progresist care mai crede în învăţământ şi sănăte publice – va livra investiţiile masive pe palierele de bază ale dezvoltării socio-economice sustenabile: inovaţie tehnică integrată pe scară mare, promovarea extensivă a industriilor cu valoare adăugată serioasă, protecţie ambientală efectivă, transport public rapid sau reducerea masivă a inegalităţilor sociale.
Căci dacă mergem dincolo de panegiricele despre eroismul schumpeterian al unora ca Steve Jobs şi punem mâna pe carte, vedem că acestea sunt investiţii pe care sectorul privat nu le face singur. Şi nu le face nici măcar acolo unde statul de drept pare pogorât din visurile cruciaţilor anticorupţie. Fără ele poţi fi o foarte bună economie de ansamblare integrată în lanţurile globale de aprovizionare a multinaţionalelor, încasând mărunţişul marilor fluxuri economice. În astfel de economii de maquiladora de genul României sau al Mexicului, poţi avea creştere economică şi poţi avea chiar câteva nişe în economia globală, dar o vei face cu şanse minime de a construi bazele fiscal necesare dezvoltării accelerate. Aici, distribuţia libertăţii efective şi a resurselor spre cei cei puţini şi puternici se face mai repede şi mai hotărât decât acolo unde se concepe valoarea adăugată a bunurilor şi servicilor care circulă în economia globalizată de azi.
O altă limitare a abordării actuale a “reformei statului” este că prin chiar arhitectura sa intelectuală, ea nu se atinge de marile transferuri de resurse de la societate înspre zona afacerilor. Prin această transformare, bunurile publice devin rente private. Să luăm un exemplu la îndemână: combinaţia de redevenţe de colonie şi preţul “danez” cerut de Petrom et al pentru carburanţi. Faptul că a cincea ţară ca resurse din UE extrage pe toate resursele – de la petrol, la apă minerală și pietriș, în anul 2013, modica sumă de 365 de milioane de euro, transferând costurile ajustării bugetare pe salariaţi, nu se poate combate cu DNA, ci schimbând modelul de dezvoltare şi întărind autonomia statului în raport cu marile eschivări fiscale din sectorul privat, de la evaziune la negocieri “strategice” ale raţiei efective de impozitare la cel mai înalt nivel.
Cornel Ban este profesor de economie politică la Universitatea Boston. A absolvit dreptul şi literele la Universitatea Babeş Bolyai, are un doctorat în politologie de la Universitatea Maryland şi a fost bursier postdoctoral în studii de dezvoltare la Universitatea Brown. Vineri, 28 noiembrie, la ora 18:30, Cornel Ban îşi va lansa cartea „Dependenţă şi dezvoltare. Economia politica a capitalismului românesc”, la Librăria Bastilia din Bucureşti. Mai multe detalii, aici.