The White Negro, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România

0

Zilele trecute ţineam o prelegere despre underground-ul sovietic din perioada 1945-1991, iar categoria cu care începeam povestea mea se numea “stileaga”. Este vorba de prima generaţie de adolescenţi de după marele război care nu s-au manifestat nici prin discursuri politice şi atitudine ideologică, nici prin proteste sau radicalisme politice. Ei s-au diferenţiat radical doar prin stil vestimentar, de unde le vine şi numele: viu coloraţi, ingenios asortaţi, păreau în acel context dominat de gri şi kaki militar nişte extratereştri. Apariţia lor în public, încă în plină perioadă stalinistă, dar mai ales ulterior, în perioada hrusciovistă, a avut un impact imens.

 

de Vasile Ernu (pe Critic Atac)

 

Stilul lor de a se îmbrăca, muzica pe care o ascultau, felul lor de a dansa a şocat lumea sovietică obişnuită. Şocul estetic a avut însă un efect politic şi ideologic incredibil. Deodată, niște simple haine şi gesturi au mişcat ceva în conştiinţa şi reflecţia politică a cetăţenilor. Şi atunci tot aparatul sovietic de propagandă şi de represiune s-a pus în mişcare pentru a-i desfiinţa. Povestea este mai lungă şi mai complicată însă am făcut o asociere involuntară între acele momente și ziua de azi căutînd un material vizual. Am revăzut filmul lui Totorovski, Stileagy, tradus în engleză prin Hipsters, nume care în aceste zile este atribuit, cu o semnificaţie negativă, nucleului dur al protestatarilor ieşiţi să lupte împotriva exploatărilor de la Roşia Montana. Ce coincidenţă.

Săpînd însă mai adinc am dat de cronicile video (un exemplu din 1956) şi de textele vremii făcute de propagandiştii acelei perioade. Ce m-a frapat este asemănarea incredibilă cu tot ce se scrie azi despre aceşti tineri care protestează, supranumiţi peiorativ “hipsteri”. Dacă înlocuim cuvîntul “stileaga” cu “hipster” şi “comunism” cu “capitalism” avem același mesaj: regimul trebuie salvat de aceşti dezaxaţi şi lipsiţi de discernămînt (P.D.Aligică), ei deranjează oamenii muncii care construiesc viitorul luminos (Daniel Oanţă), poliţia trebuie să instituie ordinea (reporter Realitatea TV), este o modă periculoasă (Dan Tapalagă), sînt vînduţi duşmanului de tot felul (o învinuire adusă de foarte mulţi), sînt labili psihic şi iraţionali (Sorin Ioniţă), sînt paraziţii societăţii, stau pe banii părinţilor,  nu sînt informaţi, nu ştiu ce vor, nu au un scop şi sens în viaţă etc. etc. (a se vedea aici mai mult). Tipul de retorică, tehnica şi clişeele folosite sînt identice. Se pare că stăpînii s-au schimbat, ostașii puterii însă au rămăs la fel de vigilenţi.

Cine sînt hipsterii noştri?

Fără să vreau mi-a adus însă aminte de un faimos text, din păcate netradus încă la noi (daca am fost bine informat), al lui Norman Mailer – Тhe White Negro: Superficial Reflections on theHipster. Textul este publicat în 1957 şi este de o actualitate incredibilă, indiferent dacă te-ai născut în Est sau Vest. De aici vine şi parafraza titlului după cum se vede. Cui are timp şi nervi, îi recomad să-l citească.

Dar să începem cu o referinţă istorică românească. La noi, cred eu, Malagamba, un adolescent venit din Basarabia, cel care a inventat malagambismul poate fi numit fără probleme părintele hipsterismului românesc. Interesant este că a fost arestat şi de legionari şi de comunişti. Omul nu era un protestatar, un ideolog sau  un angajat politic. El doar cînta şi se îmbrăca fistichiu. Deranjant de fistichiu. Şi dansa altfel. Hainele lui şi modul de a se comporta intrau în contradicţie cu cămaşa verde şi portul popular ca uniformă, cu coloanele mărşăluind în extaz. În acel context, stilul lui avea ceva foarte politic şi ideologic pentru că gestul lui aparent estetic trimitea spre o poziţie radicală antisistem. Şi eroul nostru a ajuns unde-i era locul, din punct de vedere al puterii: la puşcărie. Au venit comuniştii, l-au felicitat că a “luptat” cu legionarii, şi după un timp, povestea s-a repetat. A ajuns în acelaşi loc: la puşcărie. Malagamba e modelul de hipster de care avem nevoie. Dar asta e istorie şi nu despre istoria hipsterismului românesc vroiam să scriu.

Cîndva, hisperii au fost botezaţi pe bună dreptate “proletariatul leneş”. Da, aceasta este cea mai bună descriere a lor. Poate şi de aceea nu prea au deranjat până acum puterea. Hipsterii sînt gălăgioşi, se îmbracă prea extravagant pentru gustul publicului larg, sînt cinici şi sarcastici şi au început să devină “prea mulţi” pentru gusturile mainstream-ului românesc destul de conservator. În mare, ştim bine “codexul hipsterului” nu doar din cărţi ca pîna acum 5 ani, ci şi din practicile urbane, în ultimul timp ei devenind tot mai prezenţi. Ei aparţin unei noi generaţii, sînt copiii noştri născuţi în preajma lui 1989, care acum încep să se maturizeze. Ştim multe despre ei, însă am o vagă impresie că nu-i cunoaştem aproape deloc. Eu cred, spus frust, că ei sînt generaţia copiilor abandonaţi, părăsiţi aproape de toţi: de familie, de societate, de stat etc.

Dar mai întîi să începem cu părinţii lor. Părinţii lor au avut un vis: să cadă comunismul şi să intre în raiul consumerist al capitalismului. Visul lor s-a îndeplinit dar, treptat, acest vis s-a dovedit un mare coşmar. În goana lor după acumularea de bunuri, părinţii lor nu au văzut cum se năruie o societate, cum se destramă o lume. Ei nu au simţit şi înţeles că această distrugere continuă, acest colaps al statului şi socetăţii postcomuniste a dus la o atomizare socială fără precedent, la un individualism extrem, la distrugerea mai tuturor relaţiilor sociale, la golirea de sens a tuturor acţiunilor. Sau cînd au inţeles, era prea tîrziu pentru ei. Părinţii acestor hipsteri au început să trăiască, cum îmi place mie să spun, în visul bancherului, care a devenit astăzi un coşmar pentru ei. Au renunţat la tot ce aveau pentru a trăi într-un vis de împrumut. Asta nu e colonialism, asta este mult mai mult de atît. Şi acum se trezesc încet, încet şi văd că în jur sînt doar ruine, că viaţa lor economică e doar un imens credit pe care trebuie să-l returneze, iar în acest context, libertatea la care au visat înainte de 89 a devenit o fantasmă care nu-i mai ajută cu nimic. Totul a devenit precar, nesigur, inaccesibil de scump pentru marea parte a populaţiei, iar drepturile fundamentale pe care le aveau (valabil pentru toată Europa) sînt distruse cu un cinism fără margini. Ceea ce acum 40 de ani păreau drepturi cîştigate pentru totdeauna, astăzi ni se par tuturor un lux: dreptul la muncă, la educaţie, la sanatate etc. La ce folos dreptul la libera exprimare dacă aceste drepturi fundamentale le-am pierdut? În acest context al unei traume sociale profunde, al unei societăţi golite de orice sens, apare această nouă generaţie.

Oamenii mari pot minţi, se pot înşela, pot trăi vieţi false, copiii însă, nu. Ei au fost primii care au înţeles şi interiorizat această tragedie a “tranziţiei” şi trecere spre capitalismul triumfalist. Ei au trăit această traumă aproape biologic. Ei au văzut cum nedreptatea creşte, cum totul se năruie, cum părinţii lor au devenit doar nişte pioni ai unei vieţi politice, sociale şi economice profund injuste. Aşa cum hipsterii americani sînt un produs al traumei celui de al doilea război mondial, hipsterii noştri actuali sînt produsul traumei unei tranziţii care nu duce nicăieri. Sau duce spre un dezastru sigur. În goana lor după bunuri, părinţii i-au abandonat, oferindu-le doar marfă şi gadgeturi crezind că asta le este suficient. Statul i-a abandonat, creindu-le doar nişte condiţii sociale şi economice care-i transformă în carne de tun. Iar societatea nu i-a observat pînă acum cîteva zile cînd au ieşit în stradă. De elite culturale şi de tot felul, nu mai vorbim: ele au de dus o luptă pentru a-şi apăra privilegiile şi a sluji puterea.

Citiți restul articolului pe Critic Atac.


Leave A Reply